Compunere cu paralele inegale

Romanul Compunere cu paralele inegale, aflat la editia a III-a, este un experiment deosebit pentru literatura romana, construit prin vechea poveste de dragoste a lui Longos, Daphnis & Chloe; cu aparatul critic aferent si contextualizarea minutioasa facuta de Mircea Martin in prefata, Compunerea… devine mult mai vizibila intr-un peisaj literar sufocat adesea de conventionalismul literaturii de consum. Anulind perspectiva narativa, jucindu-se cu coerenta, interferind, Gheorghe Craciun a scris unul dintre cele mai bune romane postmoderne, care este insotit, si aici, de jurnalul creatiei sale (un jurnal propriu-zis si, in plus fata de editiile anterioare, note la „Epura pentru Longos”); astfel, volumul are meritul unei repuneri in circuitul firesc a unui mare nume. Dosarul critic si cel de receptare, bibliografia, pun la indemina o epoca literara si continuumul ei, principal subiect al romanelor lui Craciun.

Noua editie, a treia, din Compunere... trebuie citita insa si pentru efortul de recuperare al unui scriitor in miscarea creatiei sale.

Un roman exceptional este Compunere cu paralele inegale de Gheorghe Craciun; si de data aceasta incep cu „verdictul” critic pentru a exprima nu numai o judecata de valoare, ci si una asupra romanescului, frecvent pus sub semnul intrebarii, al cartii. (...) Autorul a avut curajul de a incarca la maximum, cu observatie psihologica, reflectie morala, rescriere intertextuala, pastisa culturala, detaliere realista, introspectie, expresie la cald, in insemnari private ori adresate, un roman cu o structura deschisa. Schimbarile de perspectiva constituie regula, iar „centrul” se „muta” de la un personaj la altul, dintr-un plan temporal indepartat in cel al prezentului scriptural, ba chiar, in interiorul unei scene, de la un personaj actionind asa zicind exterior, vorbind, gesticulind, si acelasi personaj observindu-se si analizindu-se, sub ochii unui autor de la palierul narativ superior. S-a vorbit destul de mult, si pe drept cuvint, despre reforma „optzecistilor” in captarea limbajului strazii si in transcrierea lui nemediata stilistic; dar mai putin despre aceasta disponibilitate uimitoare, pe care Craciun o are, de a umple pina la virf proza nu cu discursuri eseistice de zeci de pagini, rulate de o aceeasi gindire dintr-un acelasi unghi, ci, pe verticala, cu numeroase si atit de diferite registre.

Doua lumi care se intrepatrund intr-un mod inedit, asigurind astfel originalitatea textului. Substanta scrierii este iubirea (patimasa, simplu capriciu sau navalnica): profesoara de romana Liana Santa si psihologul Laurian Contescu; Teohar si Dania; pictorul Virgil si Ita. Fie ca este vorba de casatorie, fie de simple amoruri trecatoare, autorul gaseste cuvintele potrivite care sa arate insuficienta iubirii, ceea ce duce la destramarea cuplului. Iata ca sentimentul in sine nu e suficient; mereu este nevoie de un „altceva” care sa-l ocroteasca. Simpla convietuire nu e de ajuns. Negasind implinirea prin iubire in realitatea contemporana, autorul isi indreapta privirea catre povestea mitologica a iubirii lui Dafnis si Cloe, marturisind, de altfel, in Addenda, interesul pentru romanul lui Longos. Dispunind paralel cele doua planuri, creeaza nu doar impresia unui balans, ci si a unei complementaritati: ceea ce lipseste in iubirea cuplurilor se regaseste in secventele extrase din povestea pastorala a celor doi eroi antici.