Omar şi diavolii

Păi scrisesem vreo două săptămîni un text destul de consistent (crezusem că-l terminasem), însă, citindu-l, mi-am dat seama că acțiunea are viteză, spre expeditiv, și mi-a venit ideea să scriu niște textulețe, un fel de gînduri, pe care să le împart de-a lungul textului, să mai calmeze viteza întîmplărilor, să fie același lucru, dar altceva – ideea mi-a venit în timp ce citeam Zenobia, și cu destulă muncă am ajuns oarecum la rezultatul dorit. „Greul” s-a terminat în cîteva săptămîni, ca apoi să dureze cîteva luni de mici adăugări, corecturi și ce-a mai trebuit.

După două volume de poezie, Dan Ciupureanu scrie acest roman atipic, apărut de curînd la Editura Polirom. De ce atipic? Pentru că scriitorul alege să se joace un pic cu mintea cititorului, prezentînd, alături de o narațiune perfect cronologică, avînd în prim-plan un personaj care trăiește într-o lume a supraviețuirii, perfect plauzibilă, un șir întreg de gînduri (scrise cu italice) ale unui personaj necunoscut, care în același timp filozofează și delirează, astfel încît acestea par desprinse dintr-o altă carte, aparent fără noimă și fără să ne dăm seama inițial ce legătură are cu personajul nostru. [...]

Dar ce sînt pasajele scrise cu italice, intercalate prin realitate? Ei bine, sînt divagări de la realitate, sînt înșiruiri de cuvinte scrise de către un personaj necunoscut (oare?), un strigăt de neputință, de boală sau un fel de a filozofa fără sens. Orice din toate acestea sau chiar toate. Dacă partea despre și cu Ian este citibilă, dar și puțin pretențioasă, cugetările personajului misterios și dialogul său cu diavolii și cu propriul sine sînt semne ale unui delir fără limite și fără posibilitate de vindecare, dar în același timp locul unde talentul scriitorului se vede mai evident, tocmai pentru că aceste pasaje sînt mai greu de scris, de conceput și oferă mostre ale unei gîndiri elaborate.

Omar și diavolii rămîne, totuși, o narațiune articulată despre frenezia & căutarile adolescenței și tinereții, care, suprapusă pe un fundal mobil – de la România tranziției, la periplul vestic de subzistența al naratorului și la finalul vag simbolic cu tentă moralistă –, coincide cu un proces introspectiv; îl „trădează”, la un moment dat, destul de concret, un schimb de replici din seria „narcoticelor” de mai sus: «Ce se întîmplă cu regretul cînd toate gîndurile se concentreaza asupra unui punct? m-a întrebat într-o seară. Am mers în curte, am rupt o frunză de nuc, am făcut focul și-am aruncat frunza în foc – s-a înnegrit treptat, s-a strîns în ea ca un copil în burta mamei. Ei bine, asta se întîmplă cu regretul.» E, în definitiv, miza cea mai importantă a cărții.

Omar și diavolii reușește ca printr-o proză curățită de metafore să creeze poezie. Un mic roman recomandat a se citi pe îndelete, cu atenție sporită la scenele și la situațiile descrise atît de frust, un mic roman în miezul căruia se ascunde, pînă la ultima implicație, materia (întunecată a) unui bildungsroman.

O lectură antropologică (cum am propus în cronicile de pînă acum) va tinde să detecteze descrierea ecosistemelor sociale în care protagonistul Ian-Omar crește și prin care migrează: satul doljean cu telurismul său magic, Craiova punkiștilor, a maneliștilor și a fotbalului, biotopul lumpen (în cadrul căruia ni se dezvăluie microflora boemei literar-artistice, a poeților damnați din cercul familiei micului Ian), microcultura lucrătorilor români din Italia și Spania și, spre final, lumea marginalilor parizieni de toate etniile și rasele. O vitalitate tumultuoasă, instinctual violentă, nu rareori deviantă în raport cu normele burgheze, țîșnește la fiecare pagină, redată cu inocența și cruzimea unui narator care urmează neabătut regula dicteului diaristic. Dincolo de toată simbologia polară alb-negru (bun-rău, bogat-sărac, legal-clandestin, vest-est etc.), care ne poate accesa multiple interpretări, întrebarea reflexivă a lui Michel rămîne să ne frămînte: de ce vrem mereu altceva? Ce ne împinge către ținte inaccesibile? De ce – în fond – sîntem așa suciți?