Pascal desenează corăbii

Toate povestirile au un tilc, de parca literatura ar putea da lectii despre ce e bine sau rau in ceea ce numim viata. Taietura frazelor este impecabila; organizarea si distributia accentelor din naratiune, fara cusur. O carte frumoasa, cum am spus, aceasta culegere de povestiri, Pascal deseneaza corabii. Autorul, Radu Niciporuc. De azi inainte si scriitor roman. Trimiterea la Joseph Conrad a lui Radu Paraschivescu nu e o simpla sugestie, doar o raportare la un nume cunoscut. Rafinamentul prozei lui Radu Niciporuc aminteste de Radu Petrescu si de Alexandru Vlad, ca sa avansez si eu doua nume. De citit pe indelete si, eventual, de recomandat si la altii.

E.I.: Cum ati scris cartea pe ape?

R.N.: Sigur, nu cu acuarele! Mai mult in cap. Si pe citeva laptop-uri care mi se furau sau pe care le uitam prin hoteluri, fapt ce ma obliga apoi sa trec la rescrierea povestirilor din cap. Cind incepeam sa le rescriu mi se inghesuiau in minte alte si alte personaje, care nu se lasau uitate si cereau sa devina eroi. Si cer in continuare!



E.I.: Cum arata mina marinarului care trage de odgoane? Dar a scriitorului?

R.N.: Fetele cu care aveam noi de-a face in barurile din Las Palmas, din Columbia sau Bangkok stiau bine diferenta. Ca sa faca deosebirea dintre ofiteri si marinarii de coverta cu scoici pe burta si tegumente inasprite de parime, socare si saule, ochii lor iscodeau miinile si ceasurile. O mina de scriitor cred ca nu le-ar fi trezit prea mult interesul.

Poate o carte buna sa te faca sa te simti atit bine, cit si rau, in acelasi timp? Radu Niciporuc, de care, sincer, nu auzisem inainte, a scris opt povestiri, cu cap, coada si miez, ca sa-mi dea lumea peste cap si sa ma puna pe ginduri. Oare nu cumva imi ratez viata in zile asemanatoare, intr-o rutina marginita, pe cind altii, ca el, vad lumea, cunoscind in fiecare zi alta aroma de rasarit, testand nemarginirea apelor? De asta m-am simtit rau citindu-l pe Radu Niciporuc. De ciuda. Ca el are si eu nu. Parte de calatorii infinite, de aventuri asa cum mi le creionau cartile copilariei. Si pina la urma, de har, pentru ca numai unul cu har ar reusi sa aduca asemenea poezie din apa pe hirtie, sa faca proza atit de fermecatoare fara sa sara peste termeni marinaresti, pe care-i foloseste asa cum condimentezi ca sa dai savoare unor bucate. Si da, m-am simtit si bine, in acelasi timp cu starea asta incontrolabila de rau, de angoasa, pentru ca am calatorit macar prin lectura alaturi de Radu Niciporuc si marinarii sai, pe ulite insorite, prin porturi exotice si case de toleranta, am simtit adierea brizei de larg, mirosul apelor, am vazut nenumarate asfintituri si am fost acolo, linga urechea lui Pascal, in timp ce-i oferea lui Odille o rodie.

J. E.: Sinteti om al marilor, asa incepe descrierea dvs. pe coperta interioara. Ati fost inginer la Flota de pescuit oceanic. Prin urmare, mare parte din povestirile din Pascal deseneaza corabii constituie o viziune asupra propriilor calatorii. Dar o intrebare se naste aproape inconstient: cit este realitate, cit este fictiune in aceasta carte de la Editura Cartea Romaneasca?

R. N.: Pascal deseneaza corabii, cartea la care va referiti, este o suma de experiente personale, derulate in timp, pe mai multe nave, apartinind mai multor flote. Realitate bruta, cum ar veni. Nu am inventat nimic! Cititorul poate sa viseze si sa creada ca e o fictiune. E dreptul, si eventual bucuria lui! (…)



J. E.: Ca cititori infocati, intotdeauna am fost curiosi in legatura cu tabieturile scriitorilor… Cind scrieti, unde scrieti, aveti superstitii in legatura cu scrisul?

R. N.: Povestirile din Pascal deseneaza corabii le-am scris in timp, pe mai multe nave, cu randament satisfacator pe cele „cuminti”, care nu m-au persecutat cu defectiuni multiple si catastrofice. De regula, am scris dimineata, de la 5 la 7, inainte de program, dar si in toiul noptii, cind gaseam in somn rezolvarea unei fraze rebele. Singurul gardian nemilos era stilul, de care nu eram niciodata multumit, de unde si numeroase revizuiri.

Dupa ce-a inconjurat lumea in citeva rinduri, Radu Niciporuc scrie despre cit de mica este ea. Pretutindeni ne intimpina semnale triste, deseori melancolice, ce ascund captivitatile nelamurite de care nu se poate desprinde calatorul. Semn ca, oricit ai relua experienta realitatii, ea ramine intacta. Un debut electrizant.