Năluca

Regasesc scriitorul de cursa lunga, lirismul pe alocuri obsesiv si uneori baroc, fraza alambicata si mestesugita, care insa nu se mai incolaceste pe universul inspirat de Fanar al lui Kostas, ci pe tinara Ada, o faptura paradoxala care dovedeste admirabila capacitate de a concentra intreaga atentie a protagonistului in jurul ei. Si, de ce nu, de a iubi fotbalisti. De ce admirabila? Ei bine, pentru ca omul nostru este demult satul de viata si darimat de bautura, tigari si mizantropie galopanta, drept pentru care nu mai poate avea fantezii decit cel mult cu femeia suprema, cea cu pelerina neagra si instrument de cosit la purtator. Vis erotic de altfel denumit ca atare, motiv cu atit mai puternic prin urmare sa o admiram pe Ada pentru retinerea peste program a personajului nostru pe tarimul celor vii.

Naluca este cartea extrem de vie a unui autor care, (re)traversind cu fiecare roman sau cu fiecare roman de poeme o experienta a „conventiilor” livresti si a relativitatii tuturor lucrurilor, face din asta, in mod surprinzator si curajos totodata, un triumf, fie si momentan numai, al increderii in posibilitatile „demiurgice” ale literaturii. O incredere/o iluzie taxabila poate, azi, ca „desueta” – insa fara de care literatura nu traieste propriu-zis, ci doar subzista. Ca intruchipare a ideii de seductie, „naluca” invocata in romanul lui Soviany este chiar duhul fictiunii, acel ceva impalpabil, invizibil, imponderabil – existind undeva, intr-o dimensiune aparte a universului –, dar imaginabil, care da viata literaturii (altfel spus: care face ca un text sa nu fie doar „un text”, ci literatura). Iar cartile lui Octavian Soviany au, repet, foarte multa viata.

Romanul găsirii iubirii adevărate, a singurei iubiri posibile pînă la capăt. Naratorul, scriitor de meserie, acum ajuns la o vîrstă destul de înaintată, transformă eșecul în reușită atunci cînd își dă seama că salvarea vine din ceea ce înainte i-a cauzat nefericirea. Imaginația îmbrățișată cu abandon total face ca O. să o aiba ca iubită pe adorata Ada, femeia pe care nu soarta, ci propriul său har creator i-a... hărăzit-o. Absolut admirabilă această abordare a poveștii de amor, de un romantism cum nici romanticii sadea n-au atins.