Istoria Regelui Gogoșar

Istoria Regelui Gogosar, la fel ca si Cronicile genocidului, e traversata de un refren care, repetindu-se in situatii-cheie, imprima intregii carti tonalitatea majora. In Cronici, doua astfel de mantre punctau firul intimplarilor: «Sa am bani de cheltuiala as veni la primavara, cind o da soarele iara» si delirantul «te iubesc te iubesc te iubesc». In Istoria Regelui, delirant se repeta «omoara-ma, omoara-ma, omoara-ma!», rostit pentru prima data de Luiza, sotia lui Calomfirescu, in culmea extazului erotic. Sint mai multe feluri de moarte si de morti, in acest roman. Cei mai multi sint, asemenea Regelui Gogosar, mortii-vii, care au pierdut orice alt sens in afara de inertia de a acumula: bani, influenta, placere, toate derivate ale unui impuls concupiscent, in cele din urma sinucigas. Nu intimplator, catre finalul cartii apare, in cimitir, un personaj shakespearian, groparul care aminteste de Robert Diavolul, protagonistul Cronicilor. Numele lui e Robert Stan, sau Satana, si el va proiecta si apoi va pazi cavoul pe care Calomfirescu il proiecteaza, excesiv (cum altfel?), pentru ceea ce va urma.

Am imprumutat cite ceva din tonul naratorului Istoriei Regelui Gogosar, ce nu face rabat de la apelative nu o data zeflemitoare. Indaratul discursului din roman intelegem chiar punctul de vedere concret, fara nimic abstract, al unui autor care vrea sa transmita acest lucru. Radu Aldulescu urmeaza cu naturalete ceea ce Bahtin intelegea prin metafora lumilor discursului, anume ca in spatele fiecarui text din roman se pot observa pozitia ideologica ori viziunea asupra lumii. Si scriitorul nostru realizeaza, ca intotdeauna, o cronica ante si postdecembrista a societatii toxice romanesti, fara sa-si mascheze dezgustul fata de tot ce tine de mecanismele denaturarii istorice.

In Istoria Regelui Gogosar, Aldulescu scrie una dintre cele mai convingatoare si mai terifiante povesti despre securistul roman, fara mama, fara tata, care, dupa 1989, vrea sa devina – si ajunge – regele noilor structuri, intr-o lume in care orice e posibil, dar numai pentru unii. In timp ce scrie, naratorul din romanul lui Aldulescu se intreaba – ca oricare cititor, daca ar fi stiut cu cine are de-a face – cum de s-a putut ridica pe culmi un ins ca Emanuel Victor Calomfirescu. Pentru asta, Emanuel trebuie ca mai intii sa se afle in Pepiniera, locul in care poti avea o sansa, iar apoi sa-si gaseasca un protector care sa creada in viitorul lui.

„Gogosar” s-a nascut in comuna Gogosu. In presa, Gogosarul toarna gogosi – de fapt divers („gaina care naste pui vii” a fost un lait-motiv al anilor 1990) sau de natura politica. Vinde gogosi. E un gogosar.

Cine are urechi de auzit sa auda. Cam asta cred ca striga Radu Aldulescu in ciclul romanelor sale dedicate saltului de la comunism la neocomunism, plimbindu-si personajele prin aceleasi cicluri de intimplari, macar de le-ar pricepe cineva sensul. Subtil, unele figuri, precum Robert Stan sau Laurian Susanu, trec dintr-un roman in altul (Ingerul incalecat, Cronicile genocidului, Istoria Regelui Gogosar), evidentiind „coborisurile si suisurile vietii, destinului, deh, meandrele…”