Amazoanele. O poveste

     

Cu o bibliografie impresionanta, Amazoanele. O poveste reprezinta o incursiune exhaustiva in lumea femeilor razboinice, o calatorie virtuala ce porneste din Antichitate si ajunge pina in secolul XXI. Printre „protagonistele” acestei povesti fascinante se afla Clorinda, Pentesileea, Brunhilda, Jeanne d’Arc, dar si Diane Vernon, Hauteclaire, Ada Razu, domnisoara de Maupin sau Nikita, Beatrix Kiddo si Lisbeth Salander. (...) De-a lungul acestei calatorii, aflam astfel ce semnificatii au atribuit istoricii cuvintului „amazoana”, in ce regiuni se crede ca ar fi trait si luptat aceste femei, cum le-au infatisat scriitorii, pictorii sau cineastii. Iar pentru ca tabloul sa fie complet, vedem cum se antrenau si se inarmau, ce mincau, cum se imbracau si se travesteau. Totul condimentat cu povesti de dragoste avindu-le ca protagoniste pe amazoane.

     

Un alt instrument de seductie al„ Amazoanelor. O poveste” este si ramine stilul. Fraza este intoarsa cind cu larghete, cind strins, dar cu finete. Ritmul este la el acasa, iar curgerea lecturii este opintita doar cit trebuie punctate cele necesare, cu o stiinta izvorita parca dintr-o indelunga practica oratorica ar zice unii, pedagogica ar sustine altii. Lexicul se dilata cumpatat si ajunge in zone binisor uitate, impregnind lectura despre viforoasele amazoane cu odoarea vetusta, insa inca nobila vechilor scrieri. Dar stati! Nu, nu este cazul sa va lasati purtati de val! Tot din necesitati stilistice apar – neasteptate, dar inspirate – revenirile la tonul alert, contemporan: sint momente in care rigoarea academica nu mai este camuflata in poveste, ci exhibata fie fara pic de rusine de-a dreptul in text, fie in aparatul de note care te umple de complexe. Enumerarile devin pe alocuri rapide si precise, amputate de epitete si apozitii explicative. Faptele, izvoarele, trimiterile, poetii, istoricii antici, filosofii si ideile defileaza pe fast forward.

     

Adriana Babeti, Amazoanele – pentru ca am citit-o intr-o saptamina, cu creionul in mina si, la final, mi-am dat seama ca nu pot scrie despre ea. Orice as fi scris ar fi fost o jignire pentru cartea asta minunata.

     

Cealalta carte-eveniment, Amazoanele. O poveste de Adriana Babeti spune, la rindul ei, istoria culturala de secole – deopotriva cu imaginea lor fizica, mentalitara, vestimentara („amazonstyle”) – a amazoanelor, aceste „femei belicoase” din mitologia europeana. Un tom impresionant, combinind informatia docta cu farmecul stilistic – rod al unei munci de ani de zile a profesoarei universitare timisorene.

     

Placere, placere, dar am scos-o greu la capat, tocmai la capitolul „poveste”. Cartea despre amazoane e, in intentie, un studiu, deci o carte academica, blindata bibliografic, insa nu as fi dorit sa adoarma lumea pe ea. Sigur ca tot ce strinsesem in atitia ani de documentare despre femeile razboinice mi se parea interesant, ba chiar palpitant, dar problema era cum sa fac dintr-un subiect oarecum nou la noi o carte cu doua focoase, care, la prima vedere, se pot distruge reciproc: unul savant si altul, hai sa-i spunem, de larg acces. Deci cum sa imbin doua exigente care se cam bat cap in cap? O sansa de start era chiar subiectul, caci despre amazoane nu prea exista studii la noi, cu toate ca interesul publicului pentru femeile luptatoare a crescut in ultimii ani, de cind ele au invadat ecranele, ba chiar paginile unor carti de mare succes, cum e Millenium-ul lui Stieg Larson. (...) N-a fost simplu, dar cred ca am gasit o solutie atunci cind am construit Amazoanele. O poveste ca la cartea militara, dupa o intreaga strategie, care se vede din chiar titlurile capitolelor: imbarbatare, atac, incursiune, contraatac, incercuire, asalt, parada, retragere. In interiorul lor am epicizat cit s-a putut, dar am si analizat, interpretat, explicat.