Sesiunea de toamnă

Incitanta e insasi constructia discursului „pe doua voci”, caci criticul de acum simte nevoia sa dubleze perspectiva diaristului de atunci. Cel mai adesea, notatiile din 2011 corijeaza sau completeaza informatiile (prea laconice). Cea mai evidenta miza a acestor supracomentarii e, insa, aceea de intensificator al personalitatii. Prea crispat si laconic, tinarul din anii ’70-’80 e inghiontit a posteriori de o „voce” mai pregnanta si mai volubila, gata sa „dea din casa” mai mult decit ar fi permis-o austeritatea discursiva impusa de contextul epocii. Tema cea mai importanta a jurnalului lui Negrici mi se pare aceea a autocenzurii: notatiile anorexice nu sint simptome ale lipsei de personalitate a autorului lor, nici ale absentei impulsului confesiv, ci mai degraba limitari (auto)impuse ca raspuns la interdictiile de tot felul ale regimului.

Scris cu fata catre cititorul potential, Sesiunea de toamna este unul dintre cele mai bune jurnale din literatura noastra postbelica.

Sesiunea de toamna reprezinta un mozaic consistent din care se poate extrage destul material de reflectie. Eugen Negrici a inclus in jurnal si o serie de texte scrise recent, pe post de reveniri si completari ale unor note mai vechi („compleo fossam”) din perspectiva actuala.

Luciditatea ne­cru­tatoare nu e o noutate pentru cititorii eseurilor lui. O revelatie e insa talentul de povestitor al lui Eugen Negrici, cind depaseste notatia succinta si relateaza pe larg intimplari. De pilda, aventuri la vinatoare, caci, pentru el «vinatoarea nu e un hobby oarecare, e chiar meseria mea secreta si mi­to­logica (...). Sint la urma urmei un Sagetator». Sau povestirea repartitiei sale de dupa licenta. Sau rolul jucat de el in decembrie 1989 in „revolutia de la Craiova”. Sau cind evoca pasaje din biografia ta­ta­lui sau, fostul ofiter regal Nicu Negrici, ranit pe front si salvat de la inchisoare in 1946 de marturia unui croitor. Sau scenele exceptionale cu Ma­rin Preda, Nicolae Manolescu, Marin Sorescu, Mir­­cea Ciobanu.