Parohia (ediţia 2017)

Romanul e structurat pe anotimpuri, însă dintre ele lipsește primăvara. Coman spune că unul dintre motive e acela că Parohia e și o carte despre absențe. Iar apoi, într-o carte întunecată precum asta, pur și simplu nu încape și renașterea primăverii. Întrebat de ce a simțit nevoia să scrie proză, poet fiind, Coman răspunde retoric. „De ce eu, care ascult rock progresiv, simt nevoia, la anumite party-uri, să mai dansez și pe manele?” Zice că scrie literatură, cu diverse tipuri de instrumente. S-a apucat de proză cînd a trecut printr-un blocaj cu poezia, dar a resimțit și lipsa acută a gestului de a scrie. Iar despre Parohia s-a spus și că e roman și c-ar fi doar un poem. Din punctul lui de vedere, granițele astea sînt deja destul de subțiri. „În definitiv, de ce simte nevoia un om să scrie? E un gest care devine, la un moment dat, elementar.”

Încep textul ăsta prin a puncta cel mai pregnant sentiment care îți rămîne după ce termini Parohia- o iritare profundă, pentru că nu e mai stufoasă. Cartea lui Dan Coman reprezintă monografia grotescă și ironică a unui sat, în timpul comunismului, unde protagonistul-narator este un bărbat de 30 de ani care își refuză constant maturizarea. Deși apare sub forma unei proze, Parohia e poezie de la un capăt la altul, poetul nu se dezice de ceea ce este. Între dealuri, odihnește un sat, iar în sat o casă parohială sub acoperișul căreia regăsim o familie stranie, dar totuși normală prin veridicitatea pe care autorul o dă personajelor sale: mama mai mereu nervoasă, tatăl tăcut ca mormintele unde își țin preoții ceremoniile, fratele cu un handicap mental și el, protagonistul imprevizibil, profesor la școala din sat, mai copil decît toți elevii săi la un loc. Și Ninia, o fată misterioasă, partener de joacă, o prezență unică ce pare uneori o plăsmuire a imaginației protagonistului.