Alearga

Alearga este genul de carte adresata cititorilor preocupati de bogatia monologului si a imaginilor scoase din memorie pentru a fi reinterpretate la infinit. Nu are structura inchegata a unui roman, asa cum ati fost invatati, in schimb, ofera placerea unei poezii in proza, prin care marile probleme sufletesti ale omului contemporan se contopesc intr-o familiaritate uimitoare. La un moment dat, ai impresia ca ti-ai citit propriul jurnal, mai ales daca te-ai regasit in imaginea protagonistei care-si exteriorizeaza trairile in timp ce alearga. (...)

Recurgind la un subiect aparent banal, Ana Maria Sandu a reusit sa redea, poate, jurnalul afectiv al unei generatii. Fara sa ridice descrierile starilor interioare la un grad insuportabil de mare al intensitatii emotionale, reuseste sa aseze frazele si aluziile potrivite, astfel incit dramatismul sa fie camuflat in cuvinte simple, dar prinse in amestecuri puternice.

Cred in continuare ca doar un fel de candoare salveaza si lumea si ne salveaza si pe noi. Caci, nu stim, de fapt, nimic. Sintem bezmetici si nesiguri, cind credem ca ne-am dat seama ce e cu noi, aflam exact contrariul. Ne bucuram, iubim sau suferim dupa niste reguli tare incilcite. Ce spunem ca n-am face niciodata se intimpla miine. La ce ne ajuta daca ne luam prea in serios?

Mi se pare important, uneori, sa realizam ca nu sintem singuri, ci mai multi, ingramaditi in aceeasi barca gaurita. Cred ca Alearga e o marturie.

„Corpul e singurul meu animal de companie”, se confeseaza naratoarea in primul rind din ultimul roman al Anei Maria Sandu, o meditatie elegiaca pe marginea trecerii timpului, a pierderilor pe care le suferim (a inocentei, a exuberantei, a entuziasmului, a celor care ne-au influentat cumva viata), a transformarilor surprinzatoare, dar inevitabile care se produc in fiintele noastre pe masura ce din copii devenim adolescenti, apoi tineri, apoi nu foarte tineri si asa mai departe.(...)

Si Anei Maria Sandu fara indoiala ii iese. Am citit acest al treilea ei roman – poetic, ego-centric, adesea suprarealist, reusind sa dea farmec banalului, platitudinii vietii tocmai prin problematizarea lor – cu acelasi interes si placere avute, experimentate si la citirea romanului precedent, Omoara-ma.

Autoarea are tendinta de a impacheta imaginile in propozitii scurte, perfect aplicate pe osatura unor senzatii ivite din contemplarea unui spectacol al derizoriului. (...) Fuga, sugestiva, nu mai este doar o relatie a alergatorului cu propriul corp (in chiar debutul cartii: „Corpul e singurul meu animal de companie. Il ingrijesc, il hranesc, dar inca n-am ajuns sa-i vorbesc”), ci doar singura metoda care poate sa atribuie rutinei un strop de nebunie eliberatoare. Personajul Anei Maria Sandu isi propune, evident, sa alerge sub pretextul grijii pentru sanatatea proprie, insa scopurile se rescriu pe masura ce beneficiile acestui nou exercitiu sint tot mai multe si tot mai diverse. Fuga devine factorul coagulant, bucatica aceea de timp propriu care da un sens ulterior haosului cu care personajul se intilneste in fiecare zi.

In fine, o carte sosita pe ultima suta de metri, care mie mi-a incheiat practic anul, Alearga, al Anei-Maria Sandu, o carte hibrid (proza, eseu, poem), o anatomie a melancoliei si un soi de descintec menit sa risipeasca magia neagra a virstei de 30+.