Dragostea, chiar ea

[Cartea] inseamna mult timp petrecut alaturi de doua personaje carora le-am oferit sansa de a se molipsi de acea rivnita iubire-pasiune. Recunosc, nu le-am facut viata prea usoara, dar nici n-as fi avut cum sa ma comport cu prea multa gentilete, genul acesta de iubire aduce cu sine o multime de belele. Totusi, pina la urma, i-am scos pe cei doi amorezi din incurcatura curati ca lacrima, de parca aceasta aventura existentiala n-ar fi lasat nici o urma in sufletul lor, si i-am adus in punctul de unde au plecat. Orhan Pamuk spunea ca se simte mai sentimental si mai matur dupa fiecare carte. Eu nu ma simt nici mai matura, nici mai sentimentala. Ma bucur doar ca am incheiat cartea si ca am scapat de aceasta confruntare permanenta cu limitele mele. Ca in urmatoarele luni nu voi mai fi obligata sa dau nas in nas cu frazele mele, si sa descopar atitea stingacii. Ca, pentru o vreme, voi reveni la o legatura mai putin pasionala, care sa ma complexeze mai putin, cu limba romana

Ideea cartii a pornit de la o observatie a lui Denis de Rougemont care scria in L’amour et l’Occident ca cei mai multi dintre noi nu numai ca tinjesc dupa o iubire romantica; o cheama, o invoca si daca pasiunea le iese in cale, legati la miini si la picioare, n-au incotro si trebuie s-o traiasca pina la ultima picatura, ba mai mult, nu le displace deloc sa se lase coplesiti de aceasta neputinta. Asa se comporta si personajele mele, rapuse de aceasta dulce molima intr-o zi de primavara, pe cind isi faceau de lucru intr-o institutie care, dupa cum se exprima chiar unul dintre ele, pare un muzeu al figurinelor de ceara. Eu doar le-am turnat „vinul fermecat” (acelasi pe care-l beau Tristan si Isolda) in timp ce converseaza linga un perete verde din sticla despre un barbat care s-a aruncat intr-o balta, incercind sa se sinucida, apoi le-am lasat sa-si faca de cap. Ele m-au tras dupa ele, nu m-am bagat prea mult in viata lor. Doar ca le-am plasat zbuciumul intr-o societate la fel de ametita. Motivul e simplu, n-am trait niciodata intr-o societate asezata, ca sa vad cum e.

O foarte frumoasa carte de dragoste, o carte adevarata, scrisa simplu, asa cum autorii fie „cool”, fie prea „dastepti” n-ar scrie niciodata [...].

Corina Sabau nu este, evident, numai o maestra a detaliilor de tesatura narativa si a prozei obiectelor ce prind viata prin „simpla” descriere. Tehnic, constructia romanesca este impecabila, perfect geometric organizata, cu simetrii si recurente tradind o viziune similicinematografica. Dragostea, chiar ea are deopotriva subtilitate si forta narativa, creeaza simultan un miraj al descriptiei (narativizate) si secvente epice de mare tensiune dramatica (agonia mamei in micul oras de provincie si scena in care Mia se lupta cu hingherii pentru eliberarea unui ciine ranit sint doar doua dintre ele), cu o excelenta intuitie a omenescului.

Dragostea, chiar ea e cartea unei cititoare exigente, frecventatoare a marilor autori (de la Flaubert la proza central-europeana a ultimei jumatati de secol), a unei autoare cu o acuta constiinta a scriiturii si cu o admirabila devotiune fata de literatura. Sint marcile unei vocatii despre care, nu ma indoiesc, vom mai avea ocazia sa discutam.

Un roman echilibrat, bine balansat intre patru personaje principale (din care doua au fost infatisate si analizate mai in adincimea propriului psihic, astfel cum a dorit de altfel si autoarea), o critica fina a societatii de consum contemporane, care ofera prea putine sanse oamenilor la o viata mai buna, inclusiv in privinta iubirii pentru cei din jur.

Dragostea, chiar ea este un roman pozitiv, care se deschide pe planuri succesive, in care fiecare personaj isi poate gasi calea si fericirea, dar este necesar sa parcurga drumul sortit, prin mai multe iubiri/relatii, pentru ca, in final, sa le descopere pe cele potrivite propriului suflet.