O fereastră intunecată

Scriu pentru ca sint posedat. Nu de Diavol ci de mine insumi. Scriu pentru ca sint revoltat. Scriu cu furie, scriu ca sa ma calmez. Scriu pentru ca vad, aud, sint agresat, angoasat, sint disperat. Scriu ca sa supravietuiesc. Imi fac pluta din cuvinte – pluta Meduzei – si ma las purtat pe apele negre ale mintii din creier. Ale luciditatii. Totul este un calvar. O agonie. Nimic nu vine de la sine. Totul e sfortare. Totul e supliciu. Cit are sa mai dureze? De ce nu se termina-odata? De ce-as vrea sa se termine? Traiesc in scris, nu din scris. Scriu ca sa nu traiesc.

Traiesc in fiecare molecula a cuvintului, nu ma vedeti? Sint eu, picaro, personajul-narator, sarac dar fara de odihna, permanent pe drum, pe drumul fara de intoarcere.

Scriu pentru ca n-am sa am niciodata copii. Scriu ca sa am. Scriu pentru ca voi muri.

O fereatra intunecata e o poveste lunga si trista. O poveste formata din alte povesti (a se citi preocupari). Povestea pogromurilor din ‘41, a vietii in interbelic in general, povestea traitului in Bucurestiul actual, povestea mersului pe strazile din Iasi pe care acum citiva zeci de ani zaceau cadavre pe care nimeni nu parea sa le bage in seama… Dar pentru nicio clipa nu mi-am imaginat ca lucrurile au sa iasa asa. Conexiunea dintre cele doua timpuri/personaje si felul cum se realizeaza ea au fost „daruri”, care m-au luat si pe mine prin surprindere…

Nu traiesc cu impresia ca viata se-ntimpla in alta parte, ca iarba altora e mai verde ca a noastra, ca sa folosesc o expresie englezeasca, dar oricum ai lua-o, nu poti sa nu observi ca din ‘40 incoace nu mai reusim sa ne revenim. Dictatura regala, fascism, legionarism, comunism, marasm pe toate planurile dupa ’89, in Romania e o permanenta stare de conflict intre Stat si cetatenii lui (evrei, maghiari, romani, nu conteaza) dar si o permanenta stare de conflict intre oameni. Asta am vrut sa arat in roman, in asta consta de fapt distopia. Restul sta in ordinea fireasca a lucrurilor, „fireasca” in contextul nefiresc in care se desfasoara ele.

O fereastra intunecata reprezinta o premiera din mai multe puncte de vedere: o data, pentru ca este prima mea carte aparuta la editura Polirom, a doua oara pentru ca e primul roman de la noi care trateaza parte din problema Holocaustului din Romania, este vorba de Pogromurile din Bucuresti si Iasi din 1941, un subiect inca putin cunoscut publicului (iar atunci cind e cunoscut, tinde sa fie mai degraba ocultat) si in al treilea rind pentru ca a insemnat, spre deosebire de romanul anterior, Defekt, o provocare si pentru mine, atit din punct de vedere structural cit si al continutului.

Poate ma hazardez cu aceasta afirmatie dar cred ca O fereastra intunecata nu va lasa indiferent pe nimeni: ii va enerva pe unii, pe altii ii va cuceri dar nimeni nu se va declara plictisit de ea.

Romanul (...) da impresia ca te ia de guler si urla la tine sa nu mai fii ignorant, sa deschizi ochii spre ceea ce s-a intimplat (si se poate intimpla oricind din nou, desi sub o alta forma).

Ritmul este alert si nu te lasa sa respiri (...) textul e fragmentat si nu stii intotdeauna cui ii apartine vocea care nareaza (...). Cititorul e purtat in diferite lumi, rupte din realitate, cosmaruri si delir si doar tirziu afla cine sint de fapt protagonistii. Totul trebuie citit cu atentie pentru a putea face conexiunile necesare si pentru a nu te pierde dincolo de real.

Nu e o carte scrisa sa iti placa, ci ca sa te faca sa gindesti si sa incerci sa afli mai multe despre trecutul care inca ne afecteaza prezentul.

Roman polifonic, ambitios, O fereastra intunecata ni-l arata pe Florin Irimia avansind cu pas sigur in cariera sa de prozator. Cu personaje puternice, conturate atit cit trebuie ca sa nu para fortate, apelind la situatii exceptionale si tragind concluzii surprinzatoare, dar nu mai putin adevarate, imbracind totul intr-o proza fluenta, autorul confirma ceea ce ne-a dat sa intelegem cu primul sau roman. Florin Irimia e pus serios si bine pe scris, spre bucuria cititorilor.