Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare

Biografia este formată din mai multe părți, fără titluri, care cuprind aspectele esențiale ale vieții lui Constantin Brîncuși, de la dificultățile începutului, cînd a obținut cu greu o bursă la Școala de Arte și Meserii din Craiova, mai ales și din cauza faptului că „se afla într-o situație complicată, fiindcă din clasa a treia a tot fugit de acasă și nu și-a mai încheiat studiile” (p.10).

...

La final, cititorul rămîne să caute să învețe iar și iar țestoasa să zboare sau să ridice ochii spre Coloana Infinitului, pe care un om ne-a lăsat-o ca jertfă nouă, tuturor. Prin Brîncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare, Moni Stănilă realizează o jertfă poetică pentru un artist și face ca din fiecare pasaj să sculpteze viața și bucuria. Viață a cuvîntului, bucurie a creației!

Cel mai important lucru este să avem mereu în vedere un fapt simplu ca lumina cerului, că în cadrul Biografiilor romanțate vorbim totuși de literatură. Vorbim de un filon nou al literaturii, unul clasicizant prin definiție, care pune în legătură viața de ieri cu cea de astăzi, prin intermediul unor nume sonore ale culturii române. Mai precis, în cazul de față, s-a luat scheletul real al unei vieți, pe care s-au grefat, asemenea mușchilor și tendoanelor și fîșiilor de piele, elemente de poveste, ca în final să aducă la viață o entitate perfect funcțională, cu propria personalitate, cu sentimente, care are ceva să ne împărtășească, ceva de care nu am avut cunoștință pînă acum.

În multe momente însă, Brîncuși este cel care preia frîiele biografiei și își dezvăluie ambițiile, dorințele și visurile, aducîndu-ne mai aproape de felul în care și-a trăit în mod concret viața, mai ales în perioada boemă a Parisului, în care se amestecau într-un cocktail periculos nopțile de lucru cu cele de plăcere, zilele de sculptat cu cele în care numeroșii prieteni celebri îi vizitau atelierul. Mereu, între muncă și tendința de a se înconjura de oameni cu care să împărtășească anumite valori, fie ele artistice sau simpli tovarăși cu care să mănînce o găină pe jar.

Volumul Brîncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare îmi dovedește că, atunci cînd treci dincolo de biografia clasică și încerci să faci una romanțată, nu e ușor să te apropii de un geniu încrîncenat și îndărătnic, care a știut ce vrea de la viață, dar s-a exteriorizat rareori.

Brîncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare, încercarea lui Moni Stănilă de îndreptare a atenției unui public nou, tînăr, către creațiile sculptorului din Hobița, prilejuiește cea mai lirică explorare a unei biografii din seria de patru volume apărute pînă în prezent la Editura Polirom. Scrisă pe două voci, cartea lui Moni Stănilă demonstrează atît deschiderea spre narațiune a autoarei, în capitole ce însumează traiectoria unei vieți, prin întîlniri fatidice dintre oameni și lumi (prezent și trecut, Orient și Occident etc.), cît și talentul poetic deja cunoscut, prin mici secvențe contrapunctice, de un lirism atent dozat, în care iese la lumină vocea gîndurilor lui Brîncuși. Prin apel la sursele biobibliografice existente, Moni Stănilă reconstruiește traseul unei figuri emblematice a artei românești prin sublinierea caracterului de peregrin al protagonistului, care nu-și găsește locul nicăieri și se simte rupt din alt timp („sînt vechi, prietene, mai vechi decît Europa”). Dominant e sentimentul aprig al înstrăinării, atît de locul de baștină, cît mai ales de lumea exterioară. Căci lumea lui Brîncuși e, de fapt, interiorul propriei ființe, iar pe parcursul vieții sale are loc o neîncetată încercare de a-și transpune în materialitate universul interior: „undeva, cîndva, se va rotunji și se va revărsa lumea asta închisă înăuntrul lui care îl tot mînă și-l mînă”. (…)

Pe lîngă depășirea dificultății de a contura o figură precum Constantin Brîncuși, care nu a lăsat o operă scrisă, lui Moni Stănilă merită să îi fie recunoscută capacitatea de a sintetiza în plan textual un fior ce străbate întreaga creație a sculptorului, o senzație nenumită, un soi de telepatie între artist și materia din care se întrupează opera: „Sculpturile stau exact la distanța de care au nevoie ca să vorbească între ele. Ca să vorbească în capul lui. Fumul gros de țigară și praful alb de ghips plutesc deasupra lor. Și piatra cîntă.”

O astfel de biografie este un fel de inițiere – ai auzit cîte ceva despre Brîncuși, poate că ai trecut pe la Tg. Jiu să-i vezi Masa Tăcerii, dar habar n-ai cum să faci să afli mai multe. Nu vrei discursuri ex cathedra, scolastice și poate că și plictisitoare, pe alocuri prea tehnice, dar nu vrei nici presă de scandal, în care se tot rostogolesc de ceva timp încoace aceleași idei (puține și redundante) despre relația dintre sculptor și Maria Tănase. Pentru astfel de cititori e scrisă cartea. Pentru cei care n-au ajuns la Paris, dar au în plan în viitorul apropiat, pentru cei care n-au ajuns încă să vadă cu ochii lor Cumințenia pămîntului sau Cap de copil, pentru cei care au citit măcar un rînd despre Pasărea Măiastră sau despre cîte și mai cîte alte sculpturi. (…) Toate acestea fiind spuse, iată că putem vorbi de o nouă biografie romanțată în literatura română: cea dedicată lui Brîncuși. Dacă i-a reușit sau nu lui Moni Stănilă? Eu cred că da!