Pizdeț

Multă muzică, multe filme și multă literatură – toate acestea aduse într-un singur loc sub pretextul unei beții continue sau a unui dopaj nesfîrșit cu tot felul de substanțe. În fond, Alexandru Vakulovski asta face: se droghează citind literatură, multă literatură, cu care-și hrănește fiecare celulă a creierului; ascultă multă, multă muzică (de toate genurile), pe care încearcă să o înțeleagă și să o transforme tot în literatură; vede multe filme (Călugărul și moartea e doar o mică sugestie) doar pentru a-și redimensiona în permanență viziunea asupra lumii contemporane. Alexandru Vakulovski trăiește într-un prezent populat cu amintiri și o face într-un mod deloc manierist. Așadar, a se citi Pizdeț!

Fiind o colecție de 50 de micro-narațiuni mai mult sau mai puțin interconectate, Pizdeț este recepționat ca un un fel de Trainspotting moldovenesc, iar Alexandru Vakulovski drept un soi de Irvine Welsh de peste Prut, care-și bazează inspirația pe studenția de la Cluj.

Pizdeț e o carte a unor vremuri și locuri și oameni care nu mai sînt, dar au fost și meritau și ei să le fie păstrată amintirea. (…) Pizdeț, așa plin de narcomani și de vise spulberate, e o carte care strigă nu după ajutor, ci strigă că prietenia rămîne, chiar și cînd nimic nu mai rămîne, chiar și după moarte, chiar dacă Dumnezeu există, chiar dacă Dumnezeu nu există, chiar dacă nu fumezi hașiș cu Iisus. Fiindcă toată ti­nerețea asta e îndurabilă doar dacă ai prieteni.