Tristeţea îngerilor

Povestea lui Stefansson incepe in luna aprilie, cind pe alte meleaguri mai fericite a venit deja primavara, insa nu si in Islanda acoperita de zapezi si batuta de viscol. In cele doua volume ale trilogiei, si mai cu seama in Tristetea ingerilor, am simtit cu adevarat ce inseamna iarna, iarna aceea cu un frig naucitor si intinderi nesfirsite de un alb imaculat, pe care nu le strabate niciun om sanatos la cap, poate doar nalucile din legendele islandeze. Dar iata ca prin landele inghetate se aventureaza un baiat cu inima plina de vise si poezie, care insoteste un postas ursuz si incapatinat, ce trebuie sa care kilograme de ziare, scrisori si vesti catre nordul tarii, acolo unde incepe tarimul iernii vesnice. Ferme izolate, ascunse sub o plapuma groasa de omat, biserici micute, pe al caror acoperis poti calca din nebagare de seama, si vremea care transforma totul, marind distanta dintre oameni, asprind sufletul si reducind fiinta umana la proportii insignifiante. Din fericire, Stefansson indulceste senzatia apasatoare cu cantitati generoase de umor, candoare, optimism si o fina ironie, iar cartile sale au o cu totul alta atmosfera fata de cea intilnita la Tarjei Vesaas sau Hanne Orstavik.

Deși e aprilie, în Islanda s-a înstăpînit o iarnă grea. Doi oameni îndrăzneți (Jens, poștașul, și băiatul, protagonistul romanului și vocea narativă) trebuie să ducă un sac cu scrisori și gazete în ținutul din nord. Călătoria e infernală. Ninge abundent, viscolește cumplit, este un ger de îngheață privirea în ochi, cei doi rătăcesc mai mult prin întuneric, îndrumați de sufletele morților. Drumul pare cu adevărat o nekya, o pogorîre la iad. Cei doi călători urcă un munte și, deodată, se împiedică și cad unul peste celălalt, încep să se rostogolească, nimic nu mai poate opri sfîrșitul: „[Jens] cade din picioare, îl dărîmă și pe băiat și amîndoi încep să alunece cu o viteză nebună. Nu mai pot face nimic. Doi oameni culcați pe spate, alunecînd la vale pe o coastă de munte, neștiind ce-i așteaptă jos, poate marea de nepătruns. (...) Se tot duc la vale, Jens începe să urle, băiatul se ia după el. Doi oameni urlînd și alunecînd cu toată viteza pe coasta amețitoare a muntelui, pe o pantă nebună, prin noapte și prin viscol. Doi oameni urlînd care se izbesc deodată de ceva tare și se opresc. Mai întîi Jens, apoi, în clipa următoare, la jumătate de metru, băiatul. Și lumea se stinge”. Așa se termină romanul. Autorul ne lasă cu o întrebare fără răspuns. Nu vom ști niciodată dacă lumea s-a stins pentru o vreme sau pentru totdeauna...

De cele mai multe ori, o fac într-un mod care sfidează logica. Dacă într-o scenă descriu vremea sau un peisaj, nu mă gîndesc, în mod logic și conștient, că acea descriere va reflecta o stare interioară. Natura și vremea sînt părți firești din viața mea, din viața noastră, așa că-mi vine ușor să le folosesc. E ca și cum aș compune muzică. Peisajele au anumite tonalități, acționează ca efect al unor instrumente pe care le includ în simfonia mea, pentru că e adevărat, uneori îmi percep romanele ca pe niște simfonii. Așa că natura face jumătate din muzică.

Este. (Zîmbește larg) Toate părțile călătoriei au fost minunate pentru mine, deși, cum spuneam, nu am plănuit nimic dinainte. Cînd scrii un roman lucrurile se întîmplă, situațiile se schimbă, uneori ajungi la o răscruce. E fascinant. L-ai citit bine, e și copil, și bărbat, uneori în același timp, pentru că e înțelept, dar nesigur. Dacă ai un asemenea personaj, posibilitățile sînt nesfîrșite. Motivul pentru care el vede lucrurile mai limpede ca toți ceilalți e tocmai combinația aceasta de forță mentală cu lipsă de experiență, cu o anume nevinovăție. Eu cred că prea multă siguranță de sine te împiedică să vezi lumea cum trebuie. Ești ferecat înăuntrul ideilor tale.

Cineva spunea că atunci cînd scrie, încearcă să facă lucruri imposibile, că știe că nu poate să le facă, dar, cu toate acestea, încearcă să facă ceea ce e imposibil. Și eu știu că nu se poate așa ceva – și, cu fiecare pagină pe care o scriu, încerc totuși să fac imposibilul. Cred că toți artiștii ar trebui să facă așa, să încerce să gîndească așa. Nu contează dacă eșuezi, contează, e esențial, să crezi că poți să faci imposibilul.