Inima omului

     

De cele mai multe ori, o fac într-un mod care sfidează logica. Dacă într-o scenă descriu vremea sau un peisaj, nu mă gîndesc, în mod logic și conștient, că acea descriere va reflecta o stare interioară. Natura și vremea sînt părți firești din viața mea, din viața noastră, așa că-mi vine ușor să le folosesc. E ca și cum aș compune muzică. Peisajele au anumite tonalități, acționează ca efect al unor instrumente pe care le includ în simfonia mea, pentru că e adevărat, uneori îmi percep romanele ca pe niște simfonii. Așa că natura face jumătate din muzică.

     

Este. (Zîmbește larg) Toate părțile călătoriei au fost minunate pentru mine, deși, cum spuneam, nu am plănuit nimic dinainte. Cînd scrii un roman lucrurile se întîmplă, situațiile se schimbă, uneori ajungi la o răscruce. E fascinant. L-ai citit bine, e și copil, și bărbat, uneori în același timp, pentru că e înțelept, dar nesigur. Dacă ai un asemenea personaj, posibilitățile sînt nesfîrșite. Motivul pentru care el vede lucrurile mai limpede ca toți ceilalți e tocmai combinația aceasta de forță mentală cu lipsă de experiență, cu o anume nevinovăție. Eu cred că prea multă siguranță de sine te împiedică să vezi lumea cum trebuie. Ești ferecat înăuntrul ideilor tale.  

     

Cineva spunea că atunci cînd scrie, încearcă să facă lucruri imposibile, că știe că nu poate să le facă, dar, cu toate acestea, încearcă să facă ceea ce e imposibil. Și eu știu că nu se poate așa ceva – și, cu fiecare pagină pe care o scriu, încerc totuși să fac imposibilul. Cred că toți artiștii ar trebui să facă așa, să încerce să gîndească așa. Nu contează dacă eșuezi, contează, e esențial, să crezi că poți să faci imposibilul.

     

E dificil. Partea bună este că uit foarte repede lucruri – cîteodată, sînt surprins cînd deschid unul dintre volumele trilogiei, primind o întrebare de la un traducător sau alegînd un fragment pentru o lectură, mă uit la rîndurile acelea și-mi dau seama că nu-mi aminteam deloc pasajul respectiv. Tot timpul încerc să abordez cărțile publicate cu mulți ani în urmă din unghiuri diferite, nu-mi place deloc să mă repet.

     

Scrie frumos Stefansson, cîntă, nu scrie. Nu-l interesează că-ți miroase a pește, poți strîmba din nas dacă vrei, el n-are timp de ipocrizie și aparențe. Stefánsson nu scrie de dragul artei. El scrie despre viață, poezii fără versuri, o înşiruire continuă de cuvinte; unele taie, altele mîngîie, pe unele le scuipă şi pe altele le cîntă, dar toate pe şleau, fără pudoare, fără perdea.