Mamé

La Nicolae Avram, din ce am spicuit in legatura cu volumele sale de versuri si din ce am vazut acum, in roman, exista o voluptate a durerii. Ea este urlata si expusa in imagini incredibile, pe care e aproape imposibil sa le fi vazut in vreun thriller. Naratorul e un soi de doctor care-si despica pacientul cu miinile goale. Palmele lui scotocesc in voie prin straturile moi de carne si ies din cind in cind din universul acela mort, dar cald, scurgindu-se pe jos precum doua bidinele inmuiate in vopsea. Mame poate fi privit ca un astfel de tablou gretos, de la care cei mai multi isi intorc fata, pentru ca nu sta in natura noastra sa ne putem privi echilibrati cele mai profunde si mai socante dedesubturi. Traind ani buni intr-un astfel de univers, Nicolae Avram s-a imunizat ori s-a descentrat, iar Mame este genul de carte pe care doar unul ca el, adica unul trecut la propriu prin astfel de experiente, poate s-o scrie.

Viata intr-un orfelinat din Romania de dinainte de 1989 este grila de lectura cea mai evidenta si mai functionala a cartii lui Nicolae Avram. Dincolo de aceasta, proiectia „Institutiei” se poate face in zona unei inginerii sociale, unde izolarea si conditionarea sint stilpi ai multor lumi posibile. Romanul se dezvolta din pasaje realiste combinate cu altele fantasmatice, la limita veridicitatii si cu discursuri lirice in escape. Si, dincolo de tematica sensibila prin marginalitatea ei, un tratamentul stilistic particular. De la aparitia sa la Polirom, romanul se bucura de o mare atentie din partea criticilor, multi recunoscindu-i acestuia o valoare care a fost atribuita cu destula moderatie volumelor de versuri scrise anterior de autor. Mai mult, pentru intimpinarea lui Mame, criticii si cronicarii literari – in special cei mai tineri dintre ei – par sa se fi mobilizat in mod exemplar, cum rar s-a intimplat in ultima vreme in peisajul literar.