Republica

Fictionar versatil, capabil sa abordeze, cu egala disponibilitate, problematici si ecuatii epice dintre cele mai diverse, de la fresca distopica, satiric-fantasmagorica, a anilor ᾿90 (Venea din timpul diez), la scenariul de anticipatie morbida (Vincent nemuritorul) si de la autofictiunea militara despre revolutia din decembrie (Noaptea cind cineva a murit pentru tine) la realismul magic proiectat in istoria secreta a comunismului (Miruna, o poveste), fara a mai vorbi de nuvelistica polimorfa din Imperiul generalilor tirzii si alte istorii, Bunicul s-a intors la franceza, Sa auzi forma unei tobe s.a., Bogdan Suceava e, inainte de orice, un observator acut al istoriei. Preocuparea constanta pentru jocurile de culise ale acesteia si pentru maladiile moral-politice ale cobailor ei de toata mina se regaseste in majoritatea prozelor, dar si in publicistica incomoda a autorului. Interesul pentru romanul istoric nu reprezinta altminteri o exceptie, ci un simptom in rindul prozatorilor afirmati dupa 2000.

Avind ca surse de inspiratie nu numai „Boborul” lui Caragiale, ci si cartea de memorii a lui Candiano-Popescu, Amintiri din viata-mi, Republica porneste la drum urmarind atit pregatirile din casele conspirative, iscate de pregatirile din toata tara, suprapuse peste probabila victorie a Frantei in razboiul cu Prusia, hotaritor pentru viitoarea soarta a printului strain de origine germana, care conducea tara noastra de doar 4 ani, cit si viata unor familii mai simple, cum ar fi cea a copistului de doar 18 ani, Iancu Caragiali. Intreaga carte este structurata sub forma unei piese de teatru clasice, cu prezentarea personajelor, cu prolog si epilog, cu mai multe acte, fiecare cu scenele proprii.

Din punct de vedere tehnic, Republica ilustreaza, cred, o cotitura semnificativa in scrisul lui Bogdan Suceava, care ar putea deveni o uzina daca va abandona complet filonul autobiografic (atit de pregnant in scrierile anterioare, insa fatalmente limitat la un set restrins de experiente) in favoarea documentului istoric, recontextualizat si interpretat aici intr-o maniera, e drept, personala, dar fara implicatiile existentiale majore de odinioara. Si e firesc sa fie asa, de vreme ce scriitorul n-a cunoscut direct lumea de la 1870. Ca atare, ceea ce ne propune el in aceasta carte e o istorie corect documentata, menita a reabilita (si literar, nu numai istoric) personalitatea lui Candiano Popescu si a simpaticilor sai comilitoni, singurele amanunte „inventate” fiind cele legate de prezumtiva implicare a lui Caragiale, cu tot cu personajele inventate de el, in evenimentele cu pricina. [...] Ca atare, Bogdan Suceava pare sa fi inteles foarte bine ca formula romanului istoric, pentru care opteaza in cartea de fata, traieste tocmai din ambiguitatea aceasta programatica a raporturilor dintre „realitate” si „fictiune”, ambiguitate retruvabila de altminteri in majoritatea scrierilor caragialiene.

Ceea ce ne cucereste in Republica nu este neaparat umorul sau teribilismul junelui Caragiali, care voteaza fraudulos, „la suveica”, de sapte ori, inainte de majorat, sau care dezarmeaza un jandarm, pentru a fi la rindu-i dezarmat si pedepsit de mama Catinca. Romanul Republica isi cistiga greutatea prin ceea ce are anti-caragialesc, prin asumarea a ceea ce este patetic si grav in aceasta razmerita pornita din farsa unei telegrame „vitavercea”. Iar acest substrat se vede cel mai bine in a doua parte a cartii, acel induiosator „a fost sau n-a fost”, in care, pentru a ramine liberi, „eroii” trebuie sa-si puna masca de clovni. Nu v-am spus inca nimic despre masura in care lumea acestui roman seamana cu lumea noastra, din motive care nu sint nici vina lui Caragiale, nici ale Republicii de la Ploiesti. Veti simti acut aceasta legatura inca de la primele pagini.

Într-un astfel de context se plasează și cel mai recent roman al său, Republica, publicat la Polirom și lansat toamna trecută la Tîrgul de Carte Gaudeamus. O carte de ficțiune care pornește de la revizitarea și reconstrucția unui moment istoric. Este vorba despre efemera Republică de la Ploiești, un episod crucial în istoria Statului român modern (aflat, la 1870, abia în zorii acestei modernități și modernizări), căci ar fi de ajuns să ne gîndim ce consecințe profunde și pe termen lung ar fi putut avea asupra dezvoltării ulterioare a României reușita acelei „revoluții liberale progresiste” – așa cum a fost numită mișcarea de către făptuitorii ei. Cu toate acestea, episodul nu pare a fi bine marcat nici în conștiin­ța noastră contemporană, nici în manualele școlare, devenit mai degrabă celebru, în urma schiței Boborul a lui I.L. Caragiale. Or, Bogdan Suceavă îl consideră grăitor pentru modul în care românii fac și privesc inclusiv azi politica și treburile Statului.