Aleea Zorilor

O galerie de personaje pitoreşti, marginale, evocate cu multă căldură, personaje care populează şi colorează ca un circ orăşelul de lîngă fabrica de armament. Care orăşel, după Revoluţie, ajunge să semene „curţii interioare a unui penitenciar”: oamenii au plecat în lume sau au murit, pădurea a fost tăiată, fabrica a fost vîndută la fier vechi, iar Aleea a devenit „o margine frîntă de ghetou”. Jurnalistul se întoarce acasă într-un loc la fel de straniu precum un alt colţ îndepărtat de lume. Apar multe dintre jocurile şi aventurile copilăriei (absurde, crude şi, uneori, dezgustătoare), dar, mai ales, fotbalul în două episoade care amintesc de regretatul Sorin Stoica. Altfel, nu doar pentru pasiunea pentru filmele cu Stan şi Bran, pentru cai, pentru ştirile scurte din gazete şi pentru Bohumil Hrabal (căruia îi este dedicată cartea), dar şi prin simpatia faţă de clişee, patetism şi retorică („cîtă rutină încape şi într-o Revoluţie”) şi prin voluptatea formulărilor („arta de a fi aprig în reciprocitatea sentimentelor”), Andrei Crăciun îşi „trădează” pasiunea şi aduce un omagiu, deopotrivă tematic şi stilistic, literaturii hibride a lui Radu Cosaşu. Scris cu multă grijă pentru detalii şi expresie, poemul narativ elegiac dintr-o singură frază al lui Andrei Crăciun are cusurul că te lasă nostalgic după mai mult.

O poveste şi un adevăr subiectiv care să încapă într-o frază – lungă, bine ritmată, cu ramificaţii atent controlate şi promisiuni de complexitate –, aceasta este, în linii foarte generale, schema jocului livresc căruia i se dedă naratorul micii istorii „ego-grafice” din Aleea Zorilor – recentul experiment prozastic al lui Andrei Crăciun. Autorul e un tînăr jurnalist, iar cartea (un microroman, poate, dacă ţinem să încadrăm convenţional această confesiune-ficţiune) vine în prelungirea unui (sau odată cu un…) proiect jurnalistic legat de evoluţia – ori, mai precis, de decăderea, ruina şi toate celelalte… – în postcomunism a micilor oraşe industriale; care, notează Andrei Crăciun undeva, pe un blog, nu se mai pot salva decît prin cuvinte. Autorul însuşi a copilărit într-un astfel de oraş; şi miza demersului său recuperator – atît a celui jurnalistic, cît şi a celui prozastic – are, în parte, şi nuanţe subiective. Fireşti şi bine‑venite, de altminteri.

O carte fermecătoare, candidă, dar pentru care cititorul trebuie să fie pregătit, să aibă răbdare să n-o abandoneze. E o singură frază de la un capăt la celălalt, în care se trece de la un fapt la altul, de la un timp la altul, de la un personaj la altul. O frază de un singur alineat care sfîrșește cu punct abia la pagina 118!

Ferindu-se de aerul greu al nostalgiei – cartea e „povestea unei deveniri” – în Aleea Zorilor autorul atinge adesea eterul poeziei. Este vorba despre acel filon poetic la care puțini ajung în proză, doar prin discurs și decupaj/colaj. Lui Andrei Crăciun îi reușește un poem al copilăriei ambivalente, un roman al contrastelor nicio clipă judecate, ci doar expuse pentru puterea lor de sugestie, pentru că din asta, din spațiul de la mijloc, se naște lirismul lui low-key. Generația celor născuți în preajma anului 1980 a ajuns, și ea, la vîrsta recuperării propriei copilării, apar tot mai multe astfel de „memorii”, unele cu totul admirabile, însă cartea lui Andrei Crăciun, deși se înscrie în tendință, iese în evidență tocmai prin refuzul de a îmbrăca amintirea în haine flaușate, dar și de-a o prezenta în lumina năpastei. Cu toate că ambele efecte ar fi justificate, modul în care autorul se plasează cumva la jumătatea distanței reușește să dea și mai multă autenticitate (ce cuvînt fanat!) frazei poetice. Aleea Zorilor este, în cuvintele autorului, „singura frază care mi s-a dat ca viață”, una în care, atunci cînd simțim că spunem ceva important, viața însăși capătă o noimă.

Aleea Zorilor e strada pe care am copilărit, pînă la 12 ani, ceea ce o face, firește, magică. Ar fi foarte frumos să spun că m-aș întoarce oricînd acolo, dar nu ar fi întru totul adevărat. Drept dovadă, în viața adevărată, mi-a luat cam douăzeci de ani să mă întorc. Și nu pentru că nu aș avea amintiri frumoase, ci chiar dimpotrivă. Nu am avut curajul să-mi tulbur nostalgia, să o confrunt cu limitele realității. Dar am fost anul trecut să scriu un reportaj acolo. M-a ajutat, pentru că mi-a oferit și finalul cărții. Strada aceasta nu este o stradă ca oricare alta, căci, fiind prima, a rămas un univers suspendat, în afara spațiului și a timpului. Am copilărit la sfîrșitul anilor ʼ80, dar nu pot să spun că am simțit că ne aflam toți într-un sfîrșit, într-o lume care murea. Noi, copiii, eram liberi, eram fericiți.