Sînii verzi

Este impresionantă diversitatea de stiluri şi abordări. Aproape fiecare dintre povestiri este diferită de celelalte şi încercările de categorizare stilistică şi de detectare a influenţelor se transformă repede într-o enumerare. Trăsătura comună cea mai vizibilă este amplasarea în lumea românească contemporană, cel puţin atîta vreme cît ne aflăm în spaţiul realului. Excepţie fac cele trei povestiri din capitolul de „Amintiri” care ne trimit în România anilor ʼ60 şi ʼ70, perioada adolescenţei şi tinereţii autorului (şi au şi o tentă mai personală). În rest, eroii sau eroinele fie nu au nume, fie au nume generice, ei şi ele ar putea fi oricare dintre locuitorii României de azi, cu trăirile, visele şi coşmarurile noastre. Fantasticul intră de multe ori în lumea noastră şi a personajelor, o face pe nesimţite, dar atunci cînd efectele se văd, ele pot fi zguduitoare.

Înainte de a scrie ceea ce citiți acum – mai exact, imediat ce am ajuns la sfîrșitul cărții lui Florin Iaru Sînii verzi –, am pus pe Facebook un text scris „la cald” despre povestirile lui. Mi s-au părut splendide, încît simțeam nevoia s-o spun imediat și altora. Au trecut cîteva zile de atunci. Nu mi-a scăzut deloc entuziasmul, deși, cînd e vorba de proză scurtă și mai ales de proza scurtă pe care o scriu prietenii mei, am la lectură un fel de stare de alarmă, care mă face să vînez scăderi și bîlbe. Sînt atît de bucuros cînd nu găsesc defecte în texte, încît trebuie să le mai citesc o dată, pentru o lectură tihnită. La recitire, povestirile lui Iaru mi-au plăcut mai mult decît prima oară. Am descoperit în ele, în afară de virtuozitatea lui artistică, ceva aparte, de o profunzime care-ți tulbură convingerile despre lume și viață, dar și mai și, față de ceea ce crezi că ești ca persoană fizică. Trebuie să-l citiți pe Iaru ca să vă dați seama cum stați cu așa-zisa voastră condiție de oameni obișnuiți și, mai ales, ca să vă împăcați cu subconștientul vostru care vă spune, sîcîitor, că sînteți altfel decît vă credeți, ceea ce nu vă place, din comoditate sau din teama oarecare de a răsturna lumea peste noapte.

Am putea rezuma în cîteva cuvinte oricare dintre cele 56 de proze care alcătuiesc volumul. Dar s-ar pierde tocmai suflul caracteristic frazei lui Florin Iaru. (...) Fără doar și poate, în cazul prozelor scurte semnate de Florin Iaru se poate vorbi, fără nicio reținere, de capodoperă, cuvînt pe care nu mă sfiesc să-l folosesc.

Cele 53 de pastile prozastice concentrate, cu dimensiuni cuprinse între două și patru pagini (la care se adaugă trei „amintiri” personale ca bonus), sînt unificate, pe lîngă scurtimea predeterminată, de o tehnică a surprizei: surpriză atît de la un text la altul, cu o inventivitate debordantă a formulelor abordate, cît și prin finalul fiecăreia dintre ele, marcat printr-un skepsis care răstoarnă totul. Trucul are, pînă la un punct, un corespondent în witz-ul manierist și în poezia cu poantă. Aproape că am putea vorbi despre niște povestiri de atelier, care pot servi, la o adică, drept model celor care vor să învețe meserie. Nu avem însă de-a face doar cu niște rețete minimaliste de proză, pline de vervă și de prospețime: multitudinea de rezolvări (și de situații narative) trădează, de regulă, un „maximalism” care le redimensionează spectaculos (sau măcar ingenios), făcînd ca banalul sau minorul aparent al subiectelor să decoleze, brusc, înspre absurd, morbid, fantastic, fabulos sau metafizic.

La rigoare, cartea e un bestiar contemporan de microfabule cu oameni vicioşi. Tonul ar fi curat caragialesc dacă umorul n-ar fi benign, ci, ca-n scrierile dramaturgului, ar purta stigmatul sarcasmului. Florin Iaru nu caută cu lumînarea sluţenia mundană. Parcă stînd la braserie, o observă, mai bea din halba cu guler şi-o ipostaziază conform şi cu umor, vede ce-i trece prin faţă şi scrie. Prozele din culegere cuceresc întîi de toate prin tematică: micile ficţiuni încapsulează adevăruri neruşinate ale vieţii, poate şi ale morţii. Cu o discretă, însă imensă recunoştinţă pentru „oraşul tentacular”, autorul îşi antrenează pretutindeni simţul de observaţie, detectabil în varietatea temelor. Exigent cu expresia, pledant fără de concesii pentru un limbaj arareori dispus la opacitate, şi atunci doar pentru profit liric, Florin Iaru dăruieşte povestioare plauzibile.