Cartea pisicii

Recomand lectura acestei cărţi nu numai iubitorilor de pisici, ci şi celor care doar iubesc literatura frumos scrisă, editată şi publicată. Este o carte frumoasă, şi în conţinut, şi în formă, luminată de ilustraţiile lui Octavian Mardale, graficianul şi directorul artistic al săptămînalului Caţavencii, care, pe drept cuvînt, apare pe coperta în calitate de co-autor. Este o carte plină de simpatie pentru lumea oamenilor şi a animalelor, plină de omenie şi de pisiceala.

Realitatea ajunge la noi filtrată prin impresiile feline ale Chioarei: atît lumea mică a casei, cît și lumea cea mare. Căci pisicile au un mod anume de a comunica oriunde s-ar afla ele și Chioara nu ezită să intre în legătură cu pisicile din cartier – de la care aflăm povești savuroase despre vecini – dar și cu pisica lui Putin sau a lui Trump. Dacă cele două animale de companie seamănă sau nu cu stăpînii lor, vă las să descoperiți singuri. E o lectură pe care v-o recomand cu drag, o carte care în spatele anecdotelor amuzante vă va lăsa o impresie puternică și cu siguranță o carte perfectă pentru vară, vacanțe etc. Pornită de la ideea unui „roman scris pe Facebook” sub formă de pastile, vă momește cu o temă perfectă în acest mediu: pisicile, ca apoi să vă surprindă și să vă pună pe gînduri.

Cartea pisicii este genul acela de scriere pe care, de la Baudelaire la Hrabal, şi de la Desmond Morris la Mircea Ivănescu, orice pisicofil adevărat simte nevoia să o lase posterității. Cristian Teodorescu s-a alintat şi ne-a alintat construind romanul acesta familial, felin, ironic, grafic – unde textul e în permanență spart, întrerupt, comentat de desenele lui Octavian Mardale, inspirat şi cînd se ocupă de politicieni, şi cînd trebuie să nemurească pisici. Graficianul e, şi de această dată, aliatul scriitorului abraziv, tandru înăuntrul clanului său (soție, cei doi băieți, cățeluşele, pisicile), dar cu o privire necum indiferentă peste răul pe care îl vede, cum iese din apartament, peste tot. Subiectul – în aparență frivol – solicită o scriitură amuzantă, ingenioasă, muzicală, o partitură interpretată – şi aici prozatorul ne-a cam luat piuitul – de pisici. Istoria familiei Teodorescu, a apartamentelor în care a viețuit succesiv, într-o armonie hippie-jainistă cu patrupedele lor, multe salvate din ghearele morții, este repovestită, nuanțată ori chiar amendată de Ochiul.