Permafrost

Pretutindeni în acest roman Eugen Uricaru exersează paradoxul: nemuritorul bolnav, morţii vii, salarii pentru nemuncă, mîncarea nesfîrşită, dragoste fără sentiment, absentul mereu prezent etc. De asemenea, construirea suspansului, dozarea avertismentelor şi, nu în ultimul rînd, grija pentru introducerea senzaţionalului fac din Permafrost utopia antrenantă a unui plan de rezervă („Fata Morgana”) manevrat de profesioniştii sistemului. [...] Cele cinci cărţi ale lui Eugen Uricaru vorbesc despre demonizarea istoriei din intervalul 1946 şi pînă după Revoluţie cu pasiunea celui care propune un adevăr integral, fără să ignore fantasticul parabolic şi avertizînd cititorul despre demonii timpului.  Roman politic şi parabolă a persistenţei răului, Permafrost radiografiază istoria unei Românii în derivă controlată.

Ar fi încă mai mult de vorbit despre realismul inflexibil, nemilos aş spune, al acestui roman atunci cînd este să ne raportăm la imaginea pe care o aduce despre evenimentele din iarna lui 1989. Acestea şi tot ce a urmat sînt desfăşurări pe care romancierul altfel nu le poate vedea decît asediate de frigul cotropitor. „Într-adevăr, se făcuse frig dintr-o dată în toată ţara, nu mai era de mers în cămaşă ori în haină. Apa a început să îngheţe, pojghiţa crăpînd sub tălpile rarilor trecători. În curînd totul va înţepeni în frig”.  Avem, în cartea aceasta a lui Eugen Uricaru, expresia unei tulburătoare viziuni amare privitoare la prezent şi la viitor.

O Românie în mic, în care cei care deţinuseră puterea se ascund un timp şi revin în alte funcţii cheie, ceilalţi din apropierea lor îşi împart funcţiile grase, pe principiul "cine a avut va mai avea, cine nu, tot aşa", se instaurează frica şi nimic nu schimbă, doar oamenii între ei şi nici măcar unii noi. Imposibil să nu fi copleşit de densitatea şi tristeţea acestui roman al lui Eugen Uricaru, care încheie seria de cinci referitoare la România postbelică, începută cu Supunerea, continuată cu Cît ar cîntări un înger, Plan de rezervă şi Beniamin.