Umbra pierdută

Romanul lui Carmen Firan m-a determinat să analizez cu mai multă atenție felul de a fi al oamenilor și m-a motivat să (îmi) pun  întrebările altfel decît o făceam înainte. De ce plecăm? Fugim oare de ceva, de cineva, de noi înșine? Dorul nu e cumva mai puternic decît orice împlinire pe plan material? Merită să te stingi  pentru o idee? Umbra pierdută m-a obligat să accept faptul că a te muta și a te adapta „pe bune” presupune smulgerea dinăuntrul tău a spațiului din care provii.

Umbra pierdută e un roman psihologic de fineţe, ce pune în discuţie condiţia scriitorului, dar şi relaţiile Est‑Vest în comunism şi postcomunism, al cărui fir dramatic, poetic pe alocuri, capătă tuşe îngroşate, ironic-umoristice şi satirice la adresa societăţii americane.

Dincolo de toate, Carmen Firan face apologia exilatului. Locuind eliadesc în limbă sau cărîndu-şi identitatea în cochilie, ca la N. Manea, creatorul-personaj ştie că trebuie să cîştige recunoaşterea în ţară, întîi de toate. „Cel mai greu e să faci faţă unui vis împlinit” spune apoi Fred, reluînd verdictul din alte proze scurte. Carmen Firan nu vede altfel retragerile interioare ale emigranţilor. Fricile de libertate şi cea derivată din visurile împlinite deturnează protagoniştii. [...]

Parabolă a cercurilor-ziduri şi a ţărilor-infern, Umbra pierdută ilustrează boala neschimbată a emigrantului – sentimentul unei captivităţi ireversibile. Carmen Firan scrie povestea unui Ulise anxios, creînd atmosfera tot mai sufocantă, de infern, a libertăţii. În paradoxul nou al vieţii, ritmurile psihologice nu pozitivează singurătatea. Dimpotrivă. 

Un roman viu şi apăsător, de citit laolaltă cu parabolele întoarcerii din literatura exilului de tip nou. 

Și de aici pleacă un alt fir al cărții, pe care am simțit-o deseori ca fiind un roman despre condiția scriitorului și despre felul în care acesta privește lumea literară, fie că vorbim de cea din comunism, de cea din America sau chiar cea din România prezentului (la un moment dat, Fred se reîntoarce în România pentru a lansa, la o mare editură, romanul său de sertar; la lansare, nu vine aproape nimeni, semn că nu se mai citesc autori clasici, nici autori serioși, ci doar chestii facile sau cu titluri de succes). Permanent, descoperim răspunsuri, printre rînduri, la una dintre întrebările volumului: Cum se simte un scriitor român cu oarecare succes în România comunistă după ce nu reușește să mai scrie nimic notabil ca imigrant? [...]

Umbra pierdută este un roman profund, proaspăt, scris modern, cu multe fire de înțeles și discutat, iar o parte dintre ele vi le-am prezentat pe scurt mai sus. Carmen Firan este un condei care merită o lectură atentă.

Una din calităţile cărţii e asigurată de redarea atmosferei newyorkeze. Se vede de la o poştă că autoarea trăieşte acolo şi că vorbeşte despre străzile şi restaurantele din oraş aşa cum aş vorbi eu despre complexul Favorit şi piaţa Moghioroş, pardon, Celibidache, cum îi zice acum. Cel străin de literatura noastră nici nu ar crede că autoarea nu e de baştină din marea metropolă, ci vine tocmai din Europa de Est. Toate detaliile sînt surprinse cu fineţe şi acurateţe. (...) Pe coperta a patra a cărţii, Andrei Codrescu recomandă elogios cartea. În principiu, sînt de părerea lui, pentru că lectura nu m-a plictisit deloc şi ăsta-i lucrul esenţial. Sînt atît de sătul de pagini indigeste încît, nimerind o carte vie, mă bucur ca un copil.

Dan Stanca, Luceafărul, nr. 5, mai 2018