Rămas-bun

În fine, o splendidă proză este „Drumul cel negru”, povestea unei mătuși arțăgoase, dure și dîrze ca „pălămida”, care, ambiționată de atenționarea preotului că nu e destul de empatică la o înmormîntare, dă drumul unor bocete sfîșietoare, venite dintr-o lume veche și violentă, nepotrivită cu modernitatea pioasă, dar în fond aseptică și indiferentă, a convoiului de rubedenii jenate și înspăimîntate de la oraș. În astfel de texte (alături de care aș pune: „În rîpa străluminată”, „Arătătorul”, „Valeriu”, „Goroneanu”, „La mătușa Melania”, „La stropit via”) atinge Radu Părpăuță nivelul său cel mai bun. 

Este un volum în care autorul adună texte scrise în ultimele două decenii, despre lumea satului, cu întîmplări ieşite din comun, personaje pitoreşti şi un limbaj savuros. Sunt memorabile povestiri precum „La făcut sarmale”, despre o clacă culinară, sau „Petrecere cu fanfară” cu un taraf care se îmbate înaintea unei înmormîntări, sau „Rămas-bun” despre vecinii care, după o petrecere casnică, îşi iau un îndelungat rămas-bun la poartă. Unele povestiri sunt amuzante, alte pun pe gînduri, altele sunt triste, altele emblematice pentru indiferenţa faţă de celălalt, cum ar fi „Recviem pentru un copil” (într-un spital basarabean, în anii 90, un copil fără aparţinători e lăsat să moară de un doctor indiferent, care descoperă, prea tîrziu, că aparţinătorul copilului era chiar el). După fiecare proză a lui Radu Părpăuţă, cele mai multe foarte scurte, cititorul, cel puţin unul mai vîrstnic, are tentaţia să se oprească un timp, să mediteze. O reuşită mare pentru un scriitor.

O carte frumoasă, plină de miez, fără intenții polemic-ideologice – ce rău a fost în comunism, ce bine e în democrație etc. –, demascatoare sau acuzatoare. Se spun multe, însă indirect, e bine așa, calitatea est-etică a prozelor are de cîștigat. Un povestitor de primă mînă, aș zice, acest Radu Părpăuță, cu cartea lui Rămas-bun, căreia i-am putea spune Bine ai venit!