Viața și întoarcerea unui Halle

Romanul lui Alexandru Potcoavă mi se pare cu atît mai bun cu cît are curajul de a pune degetul pe o rană lăsată deschisă de idolatrii interbelicului românesc: nimic din „frumusețea acelor ani“, din farmecul discret al burgheziei care se trosnea cu flori la șosea, ci o privire lucidă, obiectivă, care pune documentarea înaintea acestei patine comerciale îndesat exploatate în ultimii ani. Interbelicul nu a fost frumos! Interbelicul a însemnat sărăcie cumplită pentru majoritatea populației României, a însemnat dictaturi, instabilitate politică și crimă. Asta o spune istoria, nu un autor sau altul.

Este, cred, cel mai documentat roman autohton pe care l-am citit în ultimele decenii: de la numele tuturor jucătorilor din echipele de fotbal ale Timișoarei la prețul unui ou în timpul războiului, nimic nu e lăsat la întîmplare sau în necunoscut. Și, pe deasupra, cred că dă naștere unui personaj care, dacă istoria literaturii e „dreaptă“, va rămîne.

Complicata arhitectură și îmbinare/suprapunere a vocilor narative, permanenta relativizare a lor imprimă romanului o arborescență egalată doar de complexitatea frescei Banatului și, cu predilecție, a Timișoarei din perioada interbelică pe care o realizează. (…)

Abundența documentară, tectonica alambicată dar realistă, amprenta puternică de obiectivitate, densitatea epică și documentară, atmosfera tensionată și apăsătoare străbătută din cînd în cînd de un umor negru greu de asimilat în contextul versatilității evenimentelor, fac din Viața și întoarcerea unui Halle un roman original, neobișnuit, de un copleșitor dramatism.

(…) Abia după ce-am făcut 18 ani am aflat că străbunicul meu a murit într-un lagăr. Pentru că l-au considerat evreu. A fost un şoc. Atunci am realizat cît de puţine ştiu despre ai mei şi despre mine. Cred că fiecare din noi am putea avea mari surprize dacă am căuta prin trecutul alor noştri şi dacă ar avea şi ei curajul sau nevoia să se destăinuie. Bunica s-a gîndit multă vreme dacă să mă expună sau nu la acest trecut - care odată scos la iveală nu mai poate fi îngropat, dacă să mă încarce cu istoria asta sau să mă lase în convingerea mea că sînt un român get-beget şi să-mi trăiesc viaţa ca un majoritar mîndru. Oricum, ideea e că, la rîndul meu, n-am putut să ţin povestea pentru mine şi am scris romanul ca să absorb şocul şi să înţeleg cine sînt şi de unde mi se trag anumite lucruri. Iar dacă întrebi cum mă simt acum, cînd l-am publicat, îţi spun că mă simt în sfîrşit bine. Şi mai expus ca oricînd.

Dar ce scrie Alexandru Potcoavă în romanul lui, totuși? Și de ce i-a luat 20 de ani să-l scrie? Păi, i-a luat 20 de ani pentru că a făcut o documentare imensă, cum n-am întîlnit eu niciodată în literatura română; niciodată! A doua la mînă: Potcoavă explică, ca la tîmpiți, „cum s-a românizat România”. (…) Nu mă credeți? Vă cred. Aveți dubii? Citiți-l pe Potcoavă.

(…) o carte la fel nu se mai poate scrie în română, nemaivorbind de o carte mai bună (cine mai are răbdarea, curajul și perseverența să adune cinci secole de istorie central-europeană într-un roman?!).

Cartea e deopotrivă o frescă socială, o geografie a unor toposuri gri, cu un discurs narativ modern, închegat și în speță ancorat într-un real brutal, autentic, verosimil, trădînd un efort impresionant de documentare la detaliu. Fără doar și poate, romanul regalează lectorului sfaturi de călătorie înspre infern, într-un infern deopotrivă interior și exterior, în a cărui proximitate ne plasează întîmplarea, hazardul, vremurile ce vremuiesc omul; o carte pe cît de tulburătoare, împovărătoare, pe atît de captivantă și solidă, ce se cere digerată pe-ndelete, chiar și (ori mai ales!) în timpuri de criză.