La noi, cînd vine iarna

La noi, cind vine iarna – o lectie a firescului, a rafinamentului ce decurge din simplitate, nu din constructia alambicata si din expresia cautata (recherchée), o lectie a unei complexitati narative lipsite de ostentatie. Mircea Diaconu face literatura de cea mai buna calitate, cu o evidenta constiinta a ceea ce inseamna literaritatea, conventia scripturala, dar si cu o intuitie a omenescului – a acelui omenesc ce da, pina la urma, substanta literaturii –, intuitie in absenta careia pagina de proza nu este decit o pagina moarta.

Daca insa aveti momente in care sinteti tristi, in care sinteti impovarati de grijile si responsabilitatile zilnice, deschideti La noi, cind vine iarna si, pentru citeva clipe, veti fi din nou copil si veti uita de toate gindurile rele. Eu am facut-o. Lumea suava a copilariei, plina de inocenta si spirit ludic, descrisa pe un ton atit de cald si de emotionant, merita redescoperita prin aceasta carte sensibila, frumoasa, pe care o recomand din toata inima.

Ceea ce vreau sa spun este ca m-a entuziasmat asa cum unele carti nu reusesc s-o faca. Are un lirism si un soi de teatru intrinsec, nu degeaba autorul e un foarte cunoscut actor, si ca merita citita intr-o seara de iarna in care e nevoie si de caldura din interior. E o carte de care te atasezi, pentru ca te determina sa-ti amintesti de mirosuri, activitati si senzatii pe care le-ai ingropat in memoria pe termen lung. Pentru ca reuseste sa fie copilaroasa atit in povestire, cit si-n modul onest de exprimare, merita tot respectul meu de cititor.

De citit si de daruit. Pentru emotie, candoare si umor. Dar si pentru tristete. Pentru vocea cristalina a unui copil pe care totul il mira. Si, mai ales, pentru dorul de copilarie. Nesfirsit. Caci: „asa eram eu la virsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii, de cind ii lumea asta si pamintul, macar sa zica cine ce-o zice.” O poveste frumoasa, emotionanta, atasanta.

Un roman surprinzator de frumos, pe care l-am citit gindindu-ma ca l-a scris Mircea Diaconu, nu politicianul, ci actorul din „Filantropica”, in rolul acela de profesor-scriitoras, care ajunge sa-si vinda singur cartea in strada. Cred ca i-a reusit de o lectura nu doar amuzanta (pentru ca naratorul este un copil), ci si emotionanta, sensibila, pentru ca povestea copilului al carui tata este arestat din cauza ca i-ar fi sustinut pe rebelii din munti se raporteaza permanent la existenta celor „mari”.