Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri

Jocul propus de Varujan Vosganian e unul seducator. Alegoric, povestirile ce compun materia epica a cartii asaza fata in fata legile noi cu cele vechi. Oamenii nu sint neaparat diferiti; dimpotriva, aparuti nu din propria lor vointa, cunosc temeri asemanatoare. E locul unde legile ce orinduiau psihologia multimii se schimba continuu in detrimentul individului. Aproape deloc prezenta explicit, oglinda e un motiv recurent care orchestreaza sonurile unei lumi dezarticulate. Autorul pare sa doreasca cu tot dinadinsul a restabili chipul neajustat al Adevarului. Pentru un ochi atent, cele sase povestiri dialogheaza intre ele, sint in cautarea unei papusi ce va putea reprimi „suflu de viata”. Metafora maestrului papusar este de altfel ofertanta. Coperta a patra a cartii ne atentioneaza asupra realismului magic pe baza caruia se intretes destinele cuvintelor – arhitectura textului ofera masura exacta a stiintei creatorului. Jocul presupune sens al existentei cit timp viitorul nu va putea fi definit decit sub forma unei reintoarceri in trecut. Jocul frunzelor echivaleaza cu „re-invrajirea lumii”.

Recunosti in lumea povestirilor lui Vosganian ceea ce ne inconjoara si cel mai adesea nu observam, prinsi in paienjenisul timpului, ale carui fire povestitorul le descurca senin si cu har cit cuprinde, in cautarea miracolului ascuns in fiecare dintre noi, indiferent de locul pe care-l avem printre ceilalti.

Iar ceea ce confera caracter unitar si originalitate prozei lui Varujan Vosganian, dincolo de orice tematica, tocmai aici se gaseste: in viziunea asupra lumii ca univers multidimensional si palimpsestic (in care se poate urca si cobori in timp, „ca pe un stilp de lumina”, in care orice tip uman isi are modelul intr-o carte). Viziune care aminteste de Borges (v. timpul circular si specularitatea arhetipala), dar care nu se materializeaza in fictiuni (meta)speculative, ci in naratiuni realist-magice, pline de forfota si culoare. E drept ca, deseori, tesatura prozei lui Varujan Vosganian e batuta cu simboluri precum odajdiile cu pietre scumpe.(...)

Prin Jocul celor o suta de frunze si alte povestiri, Varujan Vosganian isi reconfirma puterea de creatie ca prozator (citi nu ne-am intrebat ce-ar mai putea scrie autorul dupa Cartea soaptelor?). Volumul este o „lectie de magie“, o carte care te invata sa vezi lumea altfel, nu doar in concretul, ci si in posibilul ei. O carte aspra, ca un memento, trista, ca suspinul de violoncel, luminoasa, ca un cuvint de intelepciune, tandra, ca o mingiiere.

Sau as mai compara prozele sale din acest nou volum cu desenul dintr-un covor oriental, bogat in ornamente, geometrizat si atent la detalii, cu o fantezie care surprinde si, in acelasi timp, incarcat de semne. Si cum mai este, apoi, Varujan Vosganian, autorul, in aceste proze? E poliedric. Totodata, e pluristratificat, complex, plin de nise si de firide, de adincimi. Demonstreaza capacitatea de a percepe actualitatea istorica si de a o transfera in literatura, dar imediat te convinge ca este la fel de acasa si in zona de poezie a existentelor noastre. Vede enorm si simte monstruos, apoi gliseaza spre observatia delicata, este vizionar si este cronicar precis, cu o buna memorie a limbajelor, cu ceva din obiectivitatea unei camere fotografice, care retine amanuntele. Isi focalizeaza atentia asupra zonelor sensibile din realitatea romaneasca a momentului, ca in nuvelele „Legatura de leustean” sau „Jocul celor o suta de frunze”, pentru ca, imediat, sa fie dispus sa se prinda in jocul evaziunii ori sa porneasca in explorarea teritoriilor fantastice. Stilistic, iata, te poarta prin toate apele. Realismul nemilos, care reinsufleteste cu minutiozitate o umanitate ultragiata, pusa la indoiala, a umililor si a marginalilor ( ca in povestirea „Dincolo de lumea de dincolo” si, mai cu seama, ca in povestirea intitulata „Cind lumea era intreaga”), se preschimba pe nesimtite in realism magic si intr-o atmosfera incarcata de lirism, poate un pic edulcorat, ce te duc cu gindul la prozele lui Stefan Banulescu sau la povestirile cele mai bune ale lui Fanus Neagu. Se arata preocupat de maieutica, pentru ca imediat sa ni dezvaluie sedus de frumusetea dialogului in sine, eroii sai vorbesc in pilde, si sedus de frumusetea povestilor cu scop in ele insele, care nu-si propun sa ajunga la vreun adevar. Pentru el, lumea e plina de sensuri ascunse, de simboluri, pe care le descopera acolo unde ochiul neatent nu le zareste.

Jocul celor o suta de frunze si alte povestiri este structurat in jurul nostalgiei incapatoare de care aminteam, angajind, in toate cele sase povestiri, o stiinta a mortii. De data aceasta, Varujan Vosganian estompeaza frivolitatile istoriei, favorizind, in schimb, chipurile unei lumi anapoda.

Drama identitatilor mutilate din apocalipsele supraetajate ale Cartii soaptelor este inlocuita aici de tragicul revelat pe filiera magica. De la prima la ultima fraza, Jocul celor o suta de frunze problematizeaza lumi ce se deschid brusc, pentru a se inchide, incendiar, in interogatii inalte. Textul e, de aceea, plin de aforisme despre moarte si memorie, despre destin si sensul vietii.