Sindromul de panică în Orașul Luminilor (ediția a II-a, de buzunar)

Fara sa exageram, Sindromul de panica in Orasul Luminilor este un roman exceptional, care imbina propriile senzatii si trairi ale autorului, care este el insusi un personaj, cu o lume imaginara plina de personaje excelent descrise si construite, in care literatura si cultura au locul principal.

Pentru spectatorul de pe margine, este descrierea unei societati decadente, una in care literatura incepe sa sufere primele lovituri, din ce in ce mai grele, de vreme ce scriitori incep sa devina necunoscuti, dupa ce cu doar o zi in urma erau vedete, iar marile carti devin pur si simplu „moarte”.

Constructia unui roman profund, alambicat, impregnat cu personaje cit mai diverse si diversificate nu a fost simpla, dar a reusit cu adevarat: nu deseori am fost atit de prins de actiune si de gindurile celor care il populeaza, incit asteptam momentele in care puteam redeschide cartea pentru a vedea ce mai fac multele personaje si, mai ales, unde duce aceasta poveste. Spre un final trist, spre o rezolvare fericita sau, dimpotriva, spre un final metafizic, al carui inteles nu se va cunoaste niciodata?

Matei Visniec a reusit un roman fundamental pentru cultura romana, cald si impresionant prin forta personajelor sale (...).

Matei Visniec ne demonstreaza ca suprarealismul are acea rara calitate innascuta de a fi egal cu sine indiferent de forma in care alegi sa-l torni. Se incapatineaza sa se aseze in matricea oferita doar asa cum doreste si nicidecum asa cum ai incerca sa-l fortezi: mereu lipit de realitate si bine de tot cu picioarele in fictiuni palpabile, mult mai plauzibile ca cea in care ne invirtim zi de zi. Meritul consacratului autor e ca nu forteaza vreo clipa capriciosul curent. Fie ca e poezie, teatru, ori roman, stilul, curgerea ramine identica. In acest superb roman lipsit de actiune concreta, pina si melcii scriu pe trupuri de femei tinere. Pisicile tin jurnale, iar gindacii ies din buzunarul personajului-narator-autor pentru a-i supraveghea pasii si putinele rinduri scrise.

(...) Cartile sint inchise in pivnite, trupuri moarte salvate de la putreziciunea librariilor, dar cuvintul e mai viu ca oricind. Decit sa moara, mai bine sa fie scris de melci si de pisici. In fond, ei stiu mai bine ce se invirte intr-o casa de om, intr-o gradina, intr-o realitate.

Mi-a placut surprinzator de mult Matei Visniec si a sa carte Sindromul de panica in Orasul Luminilor. Am fost bulversat de frumusetea unui lumi bogate in personaje, imaginata de autor, dar inspirata profund din realitatea traita. Oare de ce nu a fost remarcata de toata lumea?

Vizibilitatea cuvintului este largita in al doilea roman al lui Visniec, Sindromul de panica in Orasul Luminilor, unde un grup de scriitori lucreaza la un roman comun, toti devenind file suprapuse ale aceleiasi povesti. Lumea de aici, vazuta ca printr-o radiografie, arata ca scheletul tuturor fiintelor si situatiilor este compus numai din cuvinte (o cocoasa este un sediment de cuvinte, o pisica tine un jurnal, un ciine moare de dorul stirilor, Primavara de la Praga se ascunde sub identitatea cuvintului cizma s.a.). De asemenea, exista si personaje ca Pantelis, scriitor fara limba nativa, ale carui scrieri se schimba peste noapte. Textele lui sint victimele razboielilor duse intre cele sapte limbi pe care le cunoaste, iar el, intr-un final, devine omul dominat de cuvintul pe care nu l-a putut coordona niciodata. Domnisoara Faviola ne atrage atentia ca oamenii si cuvintele fac schimb de roluri: cele din urma ajung sa aiba relatii cit se poate de umane, pe cind oamenii ajung sa fie tradusi, cu ajutorul unui alfabet al senzatiilor, in scrisori de dragoste. Naratorul incepe sa vada cuvinte, semn clar al corporalitatii lor, in timp ce omul, spune el, este redus la o simpla litera din marea carte a vietii.