Medgidia, orasul de apoi

Mai multe destine adunate într-o carte. Mai multe povești legate într-un roman. Cristian Teodorescu reușeste să fac din romanul său, “Medgidia, orașul de apoi”, o capodoperă. Liniștea, haosul, comicul și tragicul sunt împletite atât de frumos încât poți simți pulsul personajelor.

Cele aproximativ 100 de povestioare, sub formă de capitole, sunt ca și piesele unui puzzle, fiecare poate fi privită separat, însă dacă sunt puse laolaltă formează un tot frumos. În cazul de față, acest tot frumos e povestea orașului Medgidia din anii 40, de înainte și după al doilea război mondial. Liniștea și calmul străduțelor și oamenilor din oraș sunt date peste cap din cauza războiului.

Am putea spune că personajele principale sunt soții Theodorescu, proprietarii restaurantului de la gară și chiar bunicii scriitorului, căci autorul scrie această carte pornind de la amintirile familiei sale. La restaurantul de la gară se adună lumea din oraș la barfă, aici vin chiar și primarul, judecătorul și polițistul orașului, așa că noutățile sunt mereu prezente. Ștefan și Virginica Theodorescu au luat în arendă restaurantul de la CFR și de atunci mereu sunt în dispută cu vechiul proprietar care le pune bețe-n roate. Toate personajele sunt bine conturate și au povestea lor scrisă-n carte, inclusiv primarul, maiorul, comisarul, e ca și cum toți cei care s-au perindat pe la restaurant au stat de vorbă cu barmanul și acesta a adunat poveștile într-o carte. Adevărul e departe, căci Teodorescu a adunat poveștile, majoritatea din ele de la bunicii lui, proprietarii restaurantului.

Fiecare capitol are o poveste separată, care mai hazlie, care mai tragică, despre un personaj anume. Totuși, se poate observa cum romanul intră in declin de cum apare războiul în viețile oamenilor. Fiecare trece prin experiențe neplăcute și chiar decisive, întrucât unii pierd tot ce au, alții intră în închisoare sub pretexte aberante, ba chiar sunt și care își pierd viața. Nu sunt mulți cei care își revin după această perioadă, majoritatea rămân cu cicatrici în suflet, ba chiar și pe trup.

Cristian Teodorescu a dorit să reconstruiască amintirile celor din acea perioadă și să conserve emoțiile și trăirile lor, iar prin rândurile scrise în romanul său chiar a reușit. E o carte nostalgică, aș putea spune, și chiar dacă nu e o monografie în adevăratul sens al cuvântului, cuprinde momente care cu siguranță s-au întâmplat în acea perioadă, iar de unele nu trebuie să uităm.

“Lumina gălbuie a lămpilor agățate de stâlpii de pe stradă avea aceeași tristețe ca și cu o seară înainte.”