Mintuitorul Dunei

Descriere

Mintuitorul Dunei continua si intregeste cu grandioasa si tulburatoare splendoare primul episod din formidabila epopee a unei istorii viitoare.Dezinvoltura cu care Frank Herbert reuseste sa se miste in spatiul complex al personalitatii mesianice largeste orizontul initial al Dunei si pune probleme pe care doar le enunta, fara a-si propune sa le si rezolve. Rastignit pe cruce, Iisus nu a regretat ca se jertfeste pentru poporul sau. Paul Atreides are insa indoieli. Moartea lui poate rezolva intr-adevar o multime dintre problemele pe care aparitia sa in Univers le crease in urma cu treizeci de ani. Are el voie sa regrete? Iar daca o face, nu cumva tocmai umanitatea lui ii diminueaza meritele? Frank Herbert incearca sa raspunda intr-un chip paradoxal la aceste intrebari, analizind tangential si destinul celor mintuiti. Fremenii si-au gasit un mesia. Prorocirile s-au adeverit. Au devenit stapinii planetei lor, ba chiar ai intregului Univers... Din pacate insa, tarimul promis nu e nici pe departe atit de incintator pe cit au crezut. Fremenii sunt oamenii mirodeniei. Apa ii ucide, ii transforma. In lipsa constringerilor extraordinare din vremurile trecute, natura umana rabufneste si la nivelul mentalului colectiv fremen. Locuitorii Dunei isi dau seama ca nu pot fi mintuiti, ca poporul acela viteaz si dirz care se ascundea printre dune si cumpara discretia Ghildei nu poate ajunge la tarimul promis decit daca accepta sa moara putin, sa se transforme. De aici si pina la incercarea de devorare a propriului zeu, prin desprinderea clerului de constiinta pe care trebuie sa o slujeasca, e o cale scurta, un drum strajuit de aparitia dogmelor, de interpretari eronate sau fortate si care sfirseste esentialmente in constituirea unei clase de preoti cu interese fundamental diferite de invataturile zeului ei. Acest mecanism subtil permite de altfel complotistilor sa aduca pe Dune o arma cumplita, menita initial sa-l apere pe Muad'dib, dar care sfirseste prin a-l rani.Privirea onesta, impregnata de delicatete in interiorul personalitatii mesianice a lui Paul Atreides, dar si viziunea mai larga asupra timpului sortit unui popor dupa mintuire se articuleaza intr-un discurs al carui mesaj principal este afirmarea credintei lui Frank Herbert ca esenta omeneasca, cu toate cele bune si cele rele pe care le incumba, nu va disparea nicicind si ca ea constituie forta aceea inefabila care invirte roata istoriei. Si, cumva, si pe aceea a literaturii, desigur.