În livadă, rândunicile

Oricit de banal ar suna intr-o lume a cliseelor afective produse pe banda rulanta, Peter Hobbs a scris o declaratie de iubire, careia ii recupereaza puterea de a vindeca, pierduta cindva printre niste replici siropoase vindute la un pret accesibil. Romanul In livada, rindunicile este rascrucea unde isi dau intilnire scriitorul occidental, adolescentul naiv, ce nu se vrea inrait, si nostalgia lirica a unui poet persan, in lumea caruia emotiile iau forma unui fruct zemos, cazut peste agonia insetatului.

In livada, rindunicile poate fi considerat un roman al suferintei, dar si al izbavirii prin iubire si prin solidaritate. Peter Hobbs, un scriitor britanic, este despartit de personajul sau prin granite culturale de netrecut, in mintea unora. Totusi, el reuseste sa redea culorile unei alte lumi diferite, imprumutind lirismul si arta cuvintului slefuit incit sa aline, specifice poeziei orientale foarte des evocate-n universul din care fac parte si protagonistii romanului.

O poveste simpla si frumoasa despre o dragoste imposibila din Pakistan. Cel care o spune iese din inchisoare dupa 15 ani de chinuri si isi aminteste despre cum a inceput totul in timp ce este gazduit la un om cu suflet bun. Intimplarea face ca locuinta acestuia sa se afle in apropierea livezii in care, copil fiind, povestitorul obisnuia sa-si petreaca timpul inainte de fi fost arestat. In felul acesta, in timp ce se intareste fizic, povestitorul, ajuns aproape de 30 de ani, isi aminteste si de modul in care s-a indragostit de Saba, fiica unui lider local, pe care a convins-o sa-l urmeze in acea livada (...).

In fiecare din noi salasluieste o Saba, ca un duh neconsolat, jumatate dorinta, jumatate durere, care din timp in timp isi face simtita prezenta. Un lucru, insa, e clar: scrisoarea trebuie citita. E atita zbucium in ea, atita furie, dar si impacare, atita tristete, dar si duiosie, dar mai presus de toate atita singuratate, incit, in timp ce-o citesti, iti vine parca sa iei paginile in miini ca sa le alini.

In livada, rindunicile (2012) e al doilea roman al autorului si intriga cu gratie in cel putin doua privinte. Mai intii prin faptul ca nu are nici o ezitare in a imagina o poveste pakistaneza a unui pakistanez din Pakistanul cel mai profund cu putinta. Apoi pentru ca povestea respectiva, de un absurd kafkian, refuza orice kafkianism al tonului, preferind o seninatate, o limpezime si o molcomeala de vechi poem oriental.

Degeaba intra in poveste si razboiul din Afghanistan – romanul te scoate pe furis de sub vremi, cintindu-ti in ureche o muzica ce ar urca pina si un capat de fringhie la cer.