Bosnia. Partaj

Poemele de acolo sint niste voci. Structura oarecum narativa a cartii a luat cumva in considerare si acest fapt – ca vocile astea se misca pe ritmul lor si ca se diferentiaza mult prin tonalitate, nu doar prin mesaj. (...) Oricum publicul e parte din carte, ca sa zic asa, e ceva clar performativ acolo. Nu m-ar mira sa se puna la un moment dat in scena cartea asta. Poate de aceea si senzatia multora ca are ceva „manifest” cartea asta,  ceva demonstrativ care pe unii ii deranjeaza. Vocile acelea incearca sa convinga, sa intre in dialog cu cel ce citeste, sa-l traga un pic de guler. Au ceva reactiv, intentional si parca cersesc empatie. Te forteaza sa le intelegi, sa le compatimesti, sa te simti si tu vinovat pentru ce li s-a intimplat. Incearca mereu sa te traga de o parte sau de alta. Asta poate pentru ca asa am simtit eu toate marturiile despre Balcani in general pe care le-am intilnit sau citit, dar mai ales despre Bosnia, unde nu exista nici o majoritate etnica si toti vor sa aiba dreptate. Toate vocile de acolo au un pro-domo mai ascuns sau mai ostentativ si daca incerci sa fii „neutru” in fata lor, inseamna ca n-ai priceput nimic din ce e acolo si esti respins imediat. Pentru ei, miza rememorarii e tocmai partinirea.

In cartea aceasta este vorba despre o Bosnie interioara si indepartata, la fel cum este vorba si despre un divort interior si indepartat. Trairea unor experiente similare in poezie si in realitate nu face decit sa-ti ascunda adevaratele semnificatii, nicidecum sa fie o cheie a poeziei. Dar da, trairea aceea pe „propria piele” te face sa poti ironiza mai usor cliseele pe aceste teme ce abunda de clisee. Ma refer aici la tema singuratatii de dupa divort sau chiar si la criza femeii de 30 de ani, la socul acela lacrimogen, de dupa o tradare, sau la orice alta moarte a iubirii. Caci, ca si dupa un razboi, si dupa un divort supravietuiesc doar cei care fac din vulnerabilitate o forta, nu un streang.

Bosnia. Partaj preia tema larg folosita a realitatii constringatoare prin cenusiul ei cotidian, transmutind-o intr-o meditatie intelectuala despre destinul Europei; astfel, este o poezie de factura noua in literatura recenta, in care trauma personala (a se vedea Poemele extrauterine, debutul poetei) se transmite de la unul la altul sau poate din generatie in generatie. Iar Miruna Vlada (pentru ca acum este rindul ei) isi cunoaste rolul, sarcina: «eu n‑am venit aici ca sa caut ceva anume / am venit aici angajata ca bocitoare».

Pentru ca este unul dintre cele mai puternice volume de poezie pe care le-am citit in ultimii ani, cu un mesaj si cu limbaj taioase amindoua pina la insuportabil. Fiindca asta ar trebui sa faca poezia, sa taie: sa taie drumuri, sa taie in carne vie, sa taie legaturile, sa (te) taie de lume. Pentru ca este o carte despre despre jocul dintre identitate si alteritate care m-a preocupat si pe mine in ultimii ani, o carte despre „partajul” in care toti ne regasim, intr-un fel sau altul, nu neaparat in sens amoros, ci cultural, existential. Finalmente, pentru ca e o carte curajoasa, care-si asuma feminitatea si chiar reuseste sa faca din ea o calitate literara.

E.I.: Cum ajung crima si razboiul poezie?