Muzeul inocenței (ediție de buzunar)

Leg invariabil orasele pe care le vizitez in vacante de cartile a caror actiune se petrece in acele orase. Astfel, in Praga am cautat Tigrul de Aur, in Moscova, peronul de la Unirii unde Anuska a varsat uleiul, iar Braila am vazut-o prin ochii lui Adrian Zografi. Vara asta am facut o pasiune pentru Istanbulul lui Orhan Pamuk din Muzeul inocentei. Voi ajunge acolo la sfirsitul lui iulie si voi cauta orasul acela trist si intim pe care Kemal, personajul principal, il descopera alaturi de Fusun, fata de care se indragosteste. Daca pornesc pe urmele naratiunii, va trebui sa incep de la Sanzelize Boutique, la citeva sute de metri de Piata Taksim, unde se intilnesc cei doi pentru prima data, sa merg pe bulevarul Tesvikiye, unde Kemal si Fusun petrec multe dupa-amieze facind dragoste in garsoniera mica din Apartamentele Merhament, sa ma opresc pe plaja Anadoluhisari, unde se afla casa in care Sibel, logodina lui Kemal, incearca sa-l vindece de obsesia pentru fata de optsprezece ani, pina in cartierul Cukurcuma, unde Kemal o regaseste pe Fusun. Timp de sapte ani, Kemal va parcurge, in fiecare seara, drumul din Nisantasi, cartierul luxos in care traia, pina in Cukurcuma, sperind, cu infinita rabdare, sa se apropie din nou de Fusun, si tot acolo va crea, mai tirziu, adevaratul Muzeu al Inocentei, unde va fi si ultima mea oprire.

Scriitorul turc a spulberat în acest roman granițele dintre realitate și ficțiune așa cum niciun scriitor nu a mai reușit. Romanul devine muzeu, iar muzeul tranformă în realitate lumea din roman. Astfel că, în 2012, Orhan Pamuk a deschis la Istanbul Muzeul inocenței, muzeu devenit celebru prin romanul său cu același titlu, publicat în 2008. Un muzeu care a existat inițial doar într-o carte devenită ghid al muzeului real, autorul însuși fiind personaj al romanului și creator al muzeului concret ce adăpostește obiecte din roman. E vorba de obiecte fizice, care spun povești despre realitatea trecutului, oferind o altă perspectivă asupra timpului, dar mai ales asupra iubirii în raport cu timpul. Iar cel care are în față romanul este deopotrivă cititor și vizitator al muzeului, așa cum cel care se plimbă prin muzeul din Istanbul, se plimbă și prin poveste.

Abundența de detalii face volumul de față minunat și îngrozitor în același timp. Mare parte din roman (prezentat ca jurnal și memorii) se concentrează pe drama lui Kemal, pe obsesia lui pentru Füsun, imagine feminină mai mult reconstruită și modelată după propriile-i dorințe, decît reflectare a realității – sursă de deznădejde, dezamăgire și scenarii mintale intuite. Precizia cu care sînt povestite (non)evenimentele din perioada lui de boală, claritatea stărilor, proceselor și reacțiilor sînt copleșitoare pentru cititor și, din păcate, redundante, ca orice scenariu de iubire neîmpărtășită. Ajungi să-i urăști și să-i compătimești cînd pe unul, cînd pe celălalt; nu înțelegi ce se întîmplă, de ce nu se iubesc pînă la capăt, de ce nu-i spune odată ce vrea și de ce stă fraiera și-l joacă inutil, cînd avea șansa unui bărbat mișto care s-o țină în puf pînă la moarte (dacă nu aveți gînduri măcar la fel de agasate ca ăsta, probabil citiți o variantă prescurtată…). M-au fascinat detaliile vieții din Istanbulul anilor ʼ70, de la cum erau percepute rolurile de gen și status la obiceiuri (înmormîntări, zile de sărbătoare) și obișnuințe familiale (familia lui Füsun este o familie mediocră, cu toate practicile pe care s-ar putea să le găsim și la noi pe ici, pe colo). O mulțime de elemente mici fac tabloul vieții personajelor complet, verosimil și inteligibil pentru un outsider și, din acest punct de vedere, putem considera cartea ca o notă antropologică cuprinzătoare.