Zgomotul lucrurilor în cădere

De la Conrad si Naipaul a invatat sa priveasca inspre tara sa ca inspre un tarim cu neguri, ori macar colorat in gri, a invatat ca e bine sa ai o relatie tensionata cu propria tara (o forma de loialitate), ca istoria trebuie privita prin indivizi si ca deplasarea fizica este o sursa de energie creatoare.

Avind in fundalul literaturii sale o astfel de conceptie asupra istoriei, Vasquez muta centrul de interes dincolo de violentele istorice, inspre sufletul oamenilor, scotind in evidenta relatia dintre om si societate, oglindind felul in care istoria distruge vieti individuale, trecutul devorind prezentul. Pus sub semnul narco-realismului, romanul Zgomotul lucrurilor in cadere isi propune si reuseste „sa salveze” razboaiele de droguri din cliseele la care le-au redus melodramele ieftine si filmele simpliste de Hollywood, miza fiind aceea de a arata cum razboaiele drogurilor afecteaza traumatic viata celor neimplicati, asa cum a fost si viata sa. Astfel, romanul pune accent pe consecintele psihologice ale violentei. Nu imagini ale violentei in sine. Violenta din realitate nu devine redundanta in roman. Fictiunea patrunde in cotloane ascunse ochiului, in spatii morale sau emotionale. Violenta si drogurile ramin un fundal, in prim-plan trece felul in care acestea distrug vietile sotilor din mai multe generatii, ale copiilor, ale mamelor, ale tatilor. Traumele se prind in lant, intr-o scriitura sofisticata, labirintica, metaforica.

Daca realismul magic al lui Marquez imbraca tara natala intr-o aura de poveste, Zgomotul lucrurilor in cadere al lui Juan Gabriel Vasquez sterge oglinda aburita a plasmuirilor mistificatoare, aratind fata brazdata de cicatrici a Columbiei contemporane - o tara care a nascut fugari, o tara care, timp de patruzeci de ani, a purtat la sinul ei un razboi singeros intre stat si traficantii de droguri. Un amestec de thriller, fictiune istorica, drama si noir sud-american, romanul lui Vasquez este construit pe mai multe planuri temporale, in care istoriile personale se leaga, dincolo de timp, intr-un mod imposibil de prevazut, iar evenimentele sufera o bizara ciclicitate. Cartea surprinde drama generatiei nascute la inceputul anilor 1970, odata cu contrabanda de marijuana: o generatie care a crescut in ritmul focurilor de arma si al mortilor arbitrare - dar sub irezistibila fascinatie a Haciendei Napoles, proprietatea mitica a lui Pablo Escobar.

Frica de a iesi din casa. De a muri de moartea altuia. De a te afla in momentul nepotrivit in locul nepotrivit. De a-i vedea pentru ultima data pe cei dragi. De a-ti trai viata acolo unde totul a luat-o razna – dintr-o data si fara vreun anunt prealabil. Frica profunda si constanta cu care inveti sa supravietuiesti. Zgomotul lucrurilor in cadere ilustreaza acest sentiment, nascut in Columbia in perioada cartelului drogurilor – al lui Pablo Escobar. Este timpul unui razboi disproportionat, aproape personal, in care un singur om a hotarat ce magistrat, politician sau om incomod trebuie sa moara, cind si cum. Un moment al regulilor incalcate unilateral, in care numarul victimelor colaterale nu a avut nicio importanta si care a marcat nu doar societatea, in ansamblu, ci si vietile indivizilor sai, luate separat.

Ceea ce ar trebui sa inteleaga Antonio, zic eu, este ca actuala Columbie nu este o fantoma a unei tari mistuite de demonul cu chip de om pe nume Pablo Escobar, ci rezultatul inactiunii unor oameni ca el care nu se pot rupe de o istorie intunecata care s-a intins vreme de un secol pe tot mapamondul. Astfel, in prezent, fiecare natie are obligatia morala de a se ridica curajos din cripte pentru a reconstrui ceea ce a fost distrus. Antonio se lamenteaza si se complace cautind vinovati si retraind trecutul nu pentru a sterge urmele de mizerie lasate-n urma, ci pentru a-si justifica inactivitatea.

Vasquez va invita intr-un city break literar la Bogota. Aici, intr-un club de biliard, are loc intilnirea dintre un universitar cu o viata incleiata de rutina si un fost pilot trecut prin iadul cartelurilor si al baronilor. Cei doi, dar nu numai ei, joaca impreuna intr-un scenariu al rupturii si conchid, fiecare in felul lui, ca sintem la cheremul istoriei.