Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române. Volumul II

Sevele interbelice irigă solul postbelic, în contra voinţei oficiale. Literatura sub comunism obligă la inventarea nişelor în care se poate instala talentul necorupt de pactul cu partidul. Schiţa lui Mihai Zamfir este, aici, afină cu analiza lui Eugen Negrici. În ceea ce are mai durabil şi trainic, postbelicul înseamnă contrazicerea liniei comuniste, prin constituirea unor vaste domenii ale imaginaţiei sau ale memoriei ascunse. Iar ceea ce este cu adevărat impresionantă este puterea tradiţiei interbelice de a supravieţui, în catacombe, spre a reurca la suprafaţă. Educaţia şi sensibilitatea celor care nu sînt creaţii ale lumii noi sînt ancorele în jurul cărora se modelează noi continente. De la „cerchişti”, „albastrosişti” la tîrgovişteni, trecînd prin Noica, Steinhardt ori criticii din cea din urmă generaţie postmaioresciană, ei construiesc alternativa, în secret şi mai apoi în libertate. „Generaţia pierdută” a unor Dinu Pillat, Constant Tonegaru, Barbu Cioculescu, Alexandru Vona sau Pavel Chihaia este o punte, peste abis. Continuitatea liniei lovinesciene înseamnă, în anii de după 1964, centralitatea criticii literare, iar, în exil, forţa de iradiere a unor Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Simfonia critică a lui Mihai Zamfir convoacă aceste umbre majestuoase, redînd actului de lectură potenţialul său hermeneutic eliberator. Proza sa edifică un monument muzical închinat geniului creator şi trăiniciei sale. Melancolia tonului nu exclude vitalitatea încrederii în puterea cuvîntului de a dura, peste uitare şi tiranie.

Mihai Zamfir observă cu temei că literatura română nu poate avea alt statut decît al celorlalte literaturi europene. Chiar dacă istoria cunoaște anumite decalaje de timp între apariția și evoluția literaturii noastre în raport cu aceea franceză, italiană etc., începuturile ei trebuie să țină seamă de aceleași criterii ca și celelalte literaturi europene. Se știe că, în ce ne privește, există două teze: una care leagă aceste începuturi de existența primelor texte scrise (sau chiar orale) pe teritoriul țării noastre, indiferent de limbă, fie latina, fie greaca, fie slavona; și o alta care susține că literatura română nu poate începe decît în limba română. Mihai Zamfir adoptă un punct de vedere diferit: el e de părerea francezului Michel Zink conform căreia orice literatură ia naștere odată cu nașterea unei „conștiințe individuale”, altfel spus, a unei „subiectivități”.

Este, în fine, o operă de istorie literară, așa cum se autodefinește, în ciuda unghiului stilistic de analiză, ce tinde fatalmente să autonomizeze individualitățile. Atunci cînd pentru Blaga îl invocă pe Trakl; cînd argumentează succint și precis de ce descoperirea lui Croce de către Călinescu a fost capitală pentru cristalizarea formulei călinesciene; cînd trece neîncetat de la minuția analitică la privirea de ansamblu; cînd corijează unghiul estetic cu ingrediente politice și morale, Mihai Zamfir asigură liantul istoric necesar, trama solidă, deși abia vizibilă, ce susține desfășurarea de scene și de figuri literare și induce astfel senzația de curgere, de poveste ancorată în fluxul cultural și politic al lumii. Nu știu cum a scris Mihai Zamfir impunătoarea sa lucrare și cît a scris la ea, probabil mult, judecînd după intervalul lung dintre volume, însă rezultatul, ca la simfoniile clasice, pare plin de o grație intelectuală ce ridică balastul de pe fiecare pagină. E un mare pariu – și o mare victorie.

E firesc, cu aceste date, ca una dintre noutățile Scurtei istorii să provină din raportul special care se creează între glosă și text. De obicei, criticii utilizează citatul în interes strict ilustrativ. Pentru Zamfir, el reprezintă o piesă într-o construcție, dintr-o demonstrație. Și dacă punctul de plecare al acesteia e, prin forța lucrurilor, unul lingvistic, concluzia are întotdeauna substanță morală și ajută la configurarea unei imagini: faptul că Rebreanu utilizează pasager în primul său roman sintagma „pădurea spînzuratului” îi prilejuiește lui Mihai Zamfir o reflecție legată de tehnica premoniției, fundamentală pentru circumscrierea „metodei” autorului lui Ion. Altundeva, recursul tînărului Voiculescu la un vocabular arhaizant și regional nu e o marcă a tradiționalismului acestuia: cum să fie tradiționalist un procedeu care nu i-a tentat pe Russo, pe Eminescu sau pe Slavici, oameni de secol XIX? În realitate, Voiculescu inovează. Doar c-o face anacronic și imprecis. Să ne aducem aminte care e morfologia iubirii la Sadoveanu: neîmplinită, chinuitoare și, mai presus de orice, pudică. Mihai Zamfir citește în acest reflex o reacție polemică și snoabă a prozatorului la adresa erotismului din romanele deceniului al patrulea. Caracterul dificil al poeziei lui Ion Barbu e scos aici de sub zodia revelației ermetice și plasat într-o descendență ocult-nebulos-ridicolă, căreia i-au căzut victimă și spirite ca Yeats sau Pessoa. Sînt, și acestea, și altele, din întregul cuprins al cărții, observații originale, șocante uneori pentru gustul comod al amatorilor de vintage, pe marginea unor opere care, s-ar fi putut crede, nu mai lăsau loc pentru prospețimea ipotezelor. Dacă ar fi doar atît, și tot ar merita ca Scurta istorie să facă școală.

Alternativa produsă de Mihai Zamfir se dovedește subtilă dincolo de ceea ce sare în ochi. În primul rînd, avem un decupaj destul de sever pe care-l operează în carnea canonului literar, selecția privilegiind pe de o parte, autori aflați la vîrful canonului literar, introduși prin titlul „Marea poezie” sau „Marea proză”, pe de alta, după un criteriu relativizant pe cei care au exercitat o influență dincolo de intervalul ales, cel al interbelicului, introduși prin capitole intitulate modest „Alți poeți” și „Alți prozatori”. Scurta istorie funcționează în două trepte, pe acest palier al diferențierii între major și nu numaidecît minor, precum și pe cel al revendicării unor tradiții autohtone sau europene. [...]

Oricît de bine jucată este detașarea lui Mihai Zamfir, notele personale, „subiective” pot fi detectate mai ales acolo unde ironia este cu accent. În definitiv, această carte este vie și prin personalitatea puternică a unui istoric și teoretician literar de o erudiție remarcabilă, capabil să joace pe registre diferite și ale cărui gusturi își păstrează pregnanța dincolo de orice sistematizare.