Versetele satanice

Versetele Satanice, romanul care a produs atât de multe controverse, romanul pentru care Rushdie a fost condamnat la moarte de către ayatollahul Khomeini, romanul care a produs câteva incidente majore care s-au soldat cu moartea a doi traducători, unul japonez şi unul italian, dar şi romanul pentru care Rushdie a primit premiul Whitbread. Versetele Satanice a fost văzut ca un atac la credinţa musulmană, ca o jignire a ceea ce însoţeşte religia şi prinicipiile sale. Cartea, reprezintă, de fapt, o culegere de istorii ce are ca personaje principale doi oameni ale căror drumuri se întrepătrund într-un ansamblu al îndoielilor vieţii. Gibreel Farishta şi Saladin Chamcha, doi indieni ce se zbat între credinţă şi ateism, unul devine Arhanghelul Domnului iar celălalt, Demonul Sincer. Transformarea fiecărui personaj vine ca o adăugire a firii sale, ca un fel de încercare a credinţei în mijlocul unei lumi ce trăieşte în funcţie de anumite principii şi idei fixe. Saladin îşi părăseşte tatăl pentru că dorinţa sa de a pleca din India e mai mare decât orice legătură familială. El pleacă în ţara pe care şi-o imagina a fi acasă: Marea Britanie cea ploioasă şi capricioasă, în căutarea unei continuări a ceea ce ar fi trebuit să fie viaţa sa. Gibreel, actorul faimos, ce joacă în nenumărate producţii englezeşti, cel care îşi pierde credinţa în urma unui accident, dar numai pentru a încerca a o regăsi pe parcursul experienţei sale ca înger. Un accident de avion îi aduce pe cei doi împreună, iar vieţile lor se intersectează până la finalul cărţii. După transfomare, fiecare îşi continuă viaţa într-un mod neaşteptat, Saladin se ascunde din pricina înfăţişării sale (imaginea exactă a unui ţap cu coarne) iar Gibreel începe o nouă viaţă în care încearcă să-şi găsească scopul. Peripeţiile celor doi sunt demne de un roman de aventură, şi sunt, pe alocuri, împrospătate cu magie, fantezie dar şi normalul vieţii cotidiene.
Cartea explorează şi domeniul filozofiei, aducând cu sine nişte adevăruri foarte preţioase de-alungul cursului vieţii. “TU ce fel de idee eşti? Esti acel tip de idee care face compromisuri, care semnează armistiţii, care se adaptează la societate, cu scopul de a-şi găsi un loc în ea, de a supravieţui? Sau esti acea idee brăzdată, încăpăţânată, care mai degrabă s-ar rupe decât să meargă în direcţia curentului; acea idee care, în 99 la sută din cazuri, va fi făcută praf dar care, a suta oară, va schimba lumea?” (Versetele Satanice)
Ficţiune inspirată din realitate, controversă şi religie, o carte presărată cu forme şi idei ce provin din învăţăturile islamice, combinate cu dorinţa de a trăi într-o lume liberă, neconstrânsă de atâtea reguli. Între credinţă şi ateism, între real şi oniric, între liber şi constrâns, cartea încorporează o serie de naraţiuni, vise magice, atribuite minţii bolnave ale lui Gibreel, legate între ele prin detalii tematice şi motive comune ale revelaţiei divine, credinţei, fanatismului religios şi îndoielii.
Episodul care a provocat faimoasa controversă nu reprezintă o porţiune semnificantă din carte, însă a fost suficient pentru instituirea unei fatwa de către conducătorii Indiei. În cele aproximativ 100 de pagini din carte, autorul a încorporat o renarare transformată a vieţii profetului Mahomed, ce are ca centru episodul Versetelor Satanice, acele versete despre care se spune că ar fi fost dictate lui Mahomed de către Satana. Acestea demonstrează că pe lângă Allah ar mai fi fost încă alte trei zeiţe: Ce socotiţi despre Al-Lat şi Al-Uzza,/ şi cealaltă, Manat, a treia?/ Veţi avea voi băieţi şi El fete?/ Ce împărţire samavolnică!/ Nu sunt decât nişte nume pe care voi şi taţii voştri li le-aţi dat, fără ca Dumnezeu să vă fi pogorât vouă vreo împuternicire pentru aceasta.” (Versetele Satanice)
Însă elementul surpriză, în cartea lui Rushdie, îl reprezintă întoarcerea la origini; la sfârşit, când viaţa lui Saladin Chamcha se îndreaptă de la lumea viselor sale, Londra către ţara sa de baştină, India, totul devine simplu, de parcă romanul ar fi fost numai înşiruirea unor fapte din viaţa unuia dintre eroi cu veşnica problemă de apartenenţă la neamul său şi care se plimbă între cele două lumi neştiind unde să se oprească. Spre deosebire de Saladin, Gibreel, îngerul, nu profită suficient de mult de şansa oferită şi nu sfârşeşte ca seamănul său. Rushdie realizează pe întreg parcursul romanului, o alăturare de idei suficient de simbolică pentru adevăratul sens al cărţii sale: o adiere de parfum a propriilor gânduri, dorinţe reprimate, sentimente de alienare sau de nepotrivire ce-l leagă de ţara sa, India. "În sinea mea a existat întotdeauna o luptă corp la corp între «acolo» şi «aici», între ispita rădăcinilor şi cea a drumului. În această înfruntare dintre cei dinăuntru şi cei din afară, m-am obişnuit să mă simt concomitent în ambele tabere. Acum am ajuns de partea acelora care, prin preferinţe, fire şi circumstanţe, pur şi simplu nu aparţin. Această neapartenenţă - la care mă gîndesc ca la o dezorientare, o pierdere a Orientului - este acum patria mea artistică" (Salman Rushdie)
Şirul de poveşti din care este compus romanul îndeamnă la o revizuire completă a prejudecăţilor legate de natura divină şi cea umană, iar limbajul în care sunt transpuse acestea este la fel de bogat şi dens ca un tablou plin de culoare.
Rushdie rămâne o senzaţie, iar Versetele Satanice, o carte de căpătâi, în care, de fiecare dată când o reciteşti, vei recunoaşte alte şi alte semnificaţii tot mai diverse.