Supunere

Romanul lui Houellebecq se vrea a fi o palmă peste obrazul francezului blazat, căruia nu-i pasă de ce se întâmplă cu ţara lui, mult prea comod pentru a se manifesta împotriva distrugerii identităţii propriei ţări, de altfel mult prea comod pentru a face ceva cu propria viaţă.
Personaj principal al cărţii este Francois, un profesor de literatură la Sorbona care, după cum el însuşi declară, nu a avut ,,nici cea mai măruntă vocaţie pentru învăţământ” , iar cariera în acest domeniu nu a făcut nimic altceva decât să îi confirme această lipsă de aptitudine. Şi-a dedicat şapte ani din viaţă studierii operei lui Huysmans, pe care îl şi menţionează de fiecare dată când realitatea mică în care el se învârte poate fi legată de un citat, un principiu din cărţile autorului.
Este un personaj inert, apelează des la servicii de escorte, mănâncă mâncare încălzită la microunde şi suferă mai adânc pentru faptul că îşi pierde libidoul odată cu vârsta decât pentru faptul că ţara lui trece printr-o drastică schimbare de putere care îi lasă pe el şi pe alţii asemenea lui fără serviciu.
Personajul este, de fapt, un simbol al întregii Franţe care, probabil sătulă de atâta libertate, alege calea mai facilă a supunerii în faţa regimului musulman. Supunere fără niciun fel de revoltă. Francois, ca de altfel francezii, nu se revoltă atunci când partidul musulman preia puterea în stat, când femeile sunt trimise acasă să aibă grijă de gospodărie, când acestea încep să renunţe treptat la haine mulate sau scurte. Nu se revoltă când responsabilitatea educaţiei, unul dintre pilonii de bază ai societăţii, este preluată de musulmani, iar convertirea la Islam devine un criteriu eliminatoriu pentru a rămâne profesor la Sorbona.
Houellebecq se foloseşte de antieroul lui, Francois, pentru a pune pe tapet şi părerile avizate, din interiorul sistemului, cu privire la toate aceste schimbări politice. Alain Tanneur, soţul decanei de la Sorbona, concediată pentru a face loc unui decan musulman, trece în revistă situaţia partidelor din Franţa şi explică, pe înţelesul tuturor, cum partidul musulman ajunge să câştige votanţi pentru ca în final să conducă Franţa. Toate acestea în timp ce Francois de concentrează pe minunatele feluri de mâncare pregătite de decană şi trece prin scurte momente de luciditate în care pune întrebări ce-i permit lui Alain să-şi continue discursul.
Este o carte care vorbeşte despre un viitor politic sumbru, o carte care pare scrisă dintr-o frustrare a autorului, o carte adresată francezilor, dar care ridică semne de întrebare pentru fiecare dintre noi. Finalul? Unul trist privit din perspectiva cititorului cu spirit civic care nu şi-ar lăsa ţara la greu. Francois, convins de noul decan, un politician oportunist, şi de perspectiva îmbucurătoare a poligamiei se converteşte la Islamism cu foarte mare uşurinţă. Era, de altfel, singura cale pentru a-şi păstra confortul.
Şi-n loc de final, citatul preferat din carte: ,,Aceasta e supunerea, a rostit molcom Rediger. Ideea tulburătoare şi simplă în acelaşi timp, niciodată exprimată până atunci cu o asemenea forţă, este că punctul de vârf al fericirii omeneşti se află în supunerea absolută.” Aşa să fie oare? Eu nu sunt de acord.