Magicienii (Seria Magicienii, partea I)

„Magicienii” a fost ca o lovitură sub centură pentru că jumătate este doar o parodie și jumătate este ceva mai mult. Realitate. Dar nu realitatea aia de a reuși orice, motivațională, ci realitatea când vezi partea goală a paharului orice s-ar întâmpla. Realitatea în care m-am regăsit. Realitatea în care oamenii nu sunt mulțumiți niciodată. Și poate e o lecție acolo. Folosind psihologia inversă, autorul poate ne determină să căutăm mulțumire în lucrurile pe care le avem.

Înainte de a mă hotărî să încep această serie (celelalte două cărți mă așteaptă în bibliotecă) am citit multe recenzii și păreri și deși unele lăudau aspectele adulte ale cărții iar alții comparau romanul cu o operă nihilistă fără nicio valoare, toată lumea era de acord că era o „profanare” a spiritului naiv din Harry Potter. În fine, am crescut cu seria de cărți Harry Potter și le cunosc valoarea. Nu voiam să-mi stric imaginea despre ele, despre vrăjitori nobili și oameni cu suflet bun care luptă împotriva răului și biruiesc iar în acest proces se cunosc pe ei înșiși, cresc, se dezvoltă, învață și în final, devin cele mai bune versiune ale lor. Într-un fel e clișeu și frumos, dar asta e ceea ce sperăm toți când citim fantasy, eroul triumfă și învinge răul.

Despre comparațiile cu Narnia, nu am ce să povestesc, pentru că am citit foarte târziu seria și în ciuda faptului că mi s-au părut niște povești pentru copii, am găsit în ele ceva mai mult decât povești magice. Am găsit alegorii iar în alegorii, logica e aruncată mai la o parte pentru a face loc mesajului. Așadar, nu prea m-a impresionat.

Ce legătură are romanul acesta cu Narnia și Harry Potter? „Eroii” noștri sunt vrăjitori care învață la o școală de magie cu influențe britanice. Școală este împresurată de vrăji de protecție ca să nu fie detectată de muritorii normali. Pe parcursul studiilor, studenții învață magie uluitoare precum și faptul că aceasta e periculoasă în anumite circumstanțe. Apoi, ajung într-o altă lume, unde animalele pot vorbi și este necesară prezența a două regine și doi regi din tărâmul oamenilor pentru ca lumea să fie orânduită corect și în siguranță. Până acum, avem Harry Potter și Narnia. Un fel de parodie. Dar...

Personajul principal, Quentin Coldwater este un nemulțumit (nu un nihilist, așa cum îl numesc alții). Nu am putut să-i găsesc defecte enorme dar nici calități. Este un om perfect normal în societatea de azi. Are visuri și speranțe. Nu este nici erou, nici nu vrea să provoace suferință în mod voluntar. Își imaginează scene eroice dar nu poate să omoare nicio muscă. Este ordinarul cel mai ordinar. Și totuși, este unul dintre cei mai inteligenți studenți. Dar de cele mai multe ori, cei mai inteligenți oameni fac cele mai proaste alegeri. Așa se întâmplă și cu Quentin iar cam toate lucrurile care se întâmplă în continuare sunt din vina lui. Este unul dintre cei mai inteligenți studenți, nu e mulțumit, visează la locuri extraordinare. Este acceptat la școala de magie și pentru un timp totul e frumos, apoi îți dă seama că vrea mai mult, magia nu îl mai mulțumește și devine aceeași muncă de rutina, plictisitoare. Exact când se aștepta mai puțin ajunge într-un alt tărâm magic numit Fillory (Narnia) și tot nu e mulțumit, pentru că își dă seama că lumea e tot la fel de gri și lipsită de eroi. Cât timp nu va fi mulțumit de el, întotdeauna nu-și va găsi locul. Și asta e o lecție modernă într-o carte foarte demoralizatoare.

Pe tot parcursul cărții am sperat ca Quentin va învăța, asta a fost unul dintre motivele pentru am citit-o cu sufletul la gura. Pentru ca în afara de maturizarea lui Quentin nu prea se întâmplă multe pentru o carte plină de magie.