Inspira adanc! Expira!

Nimic nu se întâmplă fără să lase urme. Uneori aceste urme sunt regretele ce ne îngreunează sufletul, alteori sunt amintirile și visele ce ne ajută să ne păstrăm zâmbetul pe chip. Ar fi ideal dacă am putem ști ce urme vor lăsa acțiunile noastre, însă astfel n-am mai apuca să învățăm din greșeli și nu ne-am mai bucura sincer de anumite momente. Totuși, ceea ce putem face e să ne gândim și la ceilalți înainte de a acționa. Să nu fim egoiști, chiar dacă se spune că fericirea noastră ar trebui să primeze. Nu vom putea fi niciodată fericiți atât timp cât cei din jurul nostru suferă.

Deși titlul te duce puțin în eroare și te trimite cu gândul la o carte motivațională, o carte ce te ajută să-ți controlezi ritmul nebun al inimii, din contra, „Inspiră adânc! Expiră!” apasă pe accelerație. Dacă te iei după cele 150 de pagini și tinzi să crezi că e o lectură ușoară, numai bună de citit într-o seară, te înșeli. Povestea e mult prea concentrată pentru a o citi pe fugă. Scriitorul te vrăjește cu acel dute-vino din trecut în prezent, încât ai nevoie de pauze în care să inspiri adânc și să expiri, să faci o pauză și să pui lucrurile cap la cap.

Personajul masculin din carte se confruntă cu mai multe stări interioare și întrebări ce încă nu au primit răspuns. Atât Adela cât și Simona au avut un rol aparte în viața sa, le-a iubit pe ambele, însă în mod diferit. Chiar și după ce timpul a trecut, nu reușește să-și dea seama ce a făcut greșit sau dacă într-adevăr a greșit cu ceva în ce le privește. Poate că ele nu l-au înțeles. Poate că ploaia de meteoriți nu a reușit să curețe praful din sufletul lui, iar broaștele țestoase n-au făcut decât să aducă mai mult haos. Nu e nimic fantastic și nici haotic în carte, ci doar un val pus pe ochii tuturor ce așteaptă să fie dat la o parte.

Ai putea crede că e vorba despre o poveste banală, despre iubiri neîmpărtășite și inimi frânte. E și despre asta, însă mai mult e despre suflet și echilibru. Da, despre acea ață subțire, aproape invizibilă, ce ne ajută să ne păstrăm calmul și să nu o luăm razna sau să renunțăm atunci când sufletul nostru poate ar vrea. E o carte despre fiecare în parte, într-o măsură mai mică sau mai mare. O carte ce te pune pe gânduri și te face să te întrebi: Când ai stat ultima oară de vorbă cu tine însuți? Da, cu arătarea dinlăuntrul tău. Când te-ai întrebat ultima oară cum te simți și când ai răspuns sincer? Poate nu e prea târziu să o faci acum.

„Da, asta era o amintire pe care nu avea rost să o alunge acum din minte, așa că a lăsat să-l învăluie ca un drog de zi imaginea asta, când ea i-a spus prima dată te iubesc. Ea lui. Da, ea lui. Mai târziu, când au discutat despre primul te iubesc, el a dat vina pe florile de tei și mai ales pe stelele căzătoare care, în noaptea aceea, când au stat prima dată pe bancă, s-au aruncat cu furie pe pământ, lăsând în urmă galaxii și lumi ciudate, în care nimeni nu spunea te iubesc pentru că nu tuturor semințiilor le e dat să viseze cu ochii deschiși.” (p.12)

“La ce bun să încerci să storci nostalgii încremenite în depărtări prea dense ca să le mai poți cuprinde cu mintea sau cu privirea?” (p.28)