Iarta-ma! ajuta-ma!

Se pare ca Beigbeder m-a impresionat din nou. Are un mod de a scrie, de a-si expune ideile care te lasa cu un “wow, nu ma asteptam!”… cel putin asta a fost reactia mea la finele cartii.

Am citit cartea la repezeala, prin metrou, ca de obicei pentru ca am teancul care creste pe birou. Sa zicem ca asta a fost “pauza de beletristica” – cartea m-a relaxat si m-a tinut in priza in acelasi timp! Insa mai este si stilul autorului, care nu te lasa sa pui cartea jos. Cu cat citesti mai mult cu atat vrei sa afli ce e in mintea personajului, incepi sa prinzi actiunea, misterul. Devii pur si simplu parte din carte, devii detectiv si psiholog, privesti prin ochii “schizofrenicului” dar si al celui care ii poate da sfatul salvator sau chiar verdictul.

Actiunea se dezvolta pe marginea unui subiect ciudat, o actiune care da senzatie de oboseala continua: cautarea celei mai frumoase femei din lume.

Am avut un moment pe la mijlocul cartii in care m-a revoltat putin. Octave – personajul principal – era intruchiparea misoginismului. Mai rau de atat a fost faptul ca in acel misoginism am descoperit si un strop de adevar. Poate ca acest adevar, despre natura barbatului, despre gandurile lui ascunse m-a revoltat. Conceptia lui despre relatia de cuplu, despre casnicie este deprimanta. Reuseste sa o desacralizeze. Sunt convinsa ca Octave nu este inruchiparea tuturor barbatilor, insa e foarte probabil ca multi sa fie asa…

Si totusi Beigbeder isi salveaza personajul. Il ajuta sa descopere iubirea, dragostea prin care se purifica si prin care implora iertarea misoginismului. Astfel, de la barbatul demn de dispret de la inceputul cartii, binecunoscutul “porc de barbat” descoperim in final un barbat supus frumusetii, cazut in genunchi in fata iubirii pentru o ea pe care o vede a fi “cea mai frumoasa femeie din lume”. Desi era obisnuit sa aiba si sa mearga mai departe, pe ea nu vrea sa o aiba si atat. Vrea mai mult. Frumusetea ei il orbeste, il subjuga. Si poate nu era chiar cea mai frumoasa, insa ceea ce simte il face sa vada cu acei ochelari speciali… Ochelarii de indragostit.

Mai poate iubi cineva la o varsta la care nu mai crede in iubire? Poate cineva sa doreasca a fi salvat de la o existenta mizera prin iubire? Probabil ca da. Cel putin asta mi-a dat de inteles Beigbeder. Exista iubire oriunde, la orice varsta, atunci cand nu mai credem in ea, ne loveste necrutatoare.

Felul in care a reusit autorul sa isi zugraveasca povestea pe fundalul unei Rusii decazute si reci m-a prins, mai ales ca raceala asta a coincis cu temperatura de afara…