Balada tristei cafenele

O poveste trista, cu tilcul ei si desertaciunile vietii. Lumea americana de acum un veac, existente terne, „oameni de prisos”, la tara sau la oras – New Yorkul e un personaj in sine –, cu eroi si eroine de diferite calibre si preocupari, ce intretes un paienjenis de relatii pentru ceea ce numim, generic, viata. Este vorba de o negustoreasa/ circiumareasa singura si de pataniile ei datorate nu doar unor barbati, cit mai ales voiei celui de Sus, care dicteaza ce vrea el si nu ce vrem noi – sau, uneori, chiar autorul. Este vorba si despre niste copii, si despre un prof de muzica (subtile observatii de – spre muzica), apare si un barbat newyorkez cu avatarurile vietii lui afective (proza de mare finete psihologica, cumva anuntindu-i pe cei care se vor numi Cheever si Raymond Carver), si tot asa toate prozele sint citibile, si, cel mai important, citabile. Placuta surpriza aceste povestiri scrise curat, atent si meserias, in dulcele stil clasic al marii proze americane. Nu doar rusii au o mare proza, ci si americanii. Oricit i-am iubi pe Cehov, Berberova, Suksin si Dovlatov, ca sa-i numim doar pe citiva dintre marii scriitori de povestiri ai secolului trecut.

Avem aici vocatii esuate, de copii si nu doar; bovarism fantasmatic. (...) Iubirile se chircesc, sint ingenuncheate. Invariabil, tot ceea ce se coace, tot ceea ce se poate sa devina aluat sentimental, financiar, profesional si cum mai vreti dvs., se inmoaie, dispare. Avem cupluri fisurate si aici vine aceasta proza de final, o problema domestica, in care sotul este tot mai coplesit de alcoolismul soatei sale, careia ii pare rau ca e gasita beata la sfirsitul fiecarei zile. Omul nostru, insa, are un moment intr-o seara in care da deoparte toate scenele cu paharele pline si aruncate si plinsul ei... se uita la ea si se resemneaza splendid.

Carson McCullers a scris la inceput povestiri cu care aproape ca ar fi putut fi confundata cu americanii din statele unioniste, ca si cum ar fi incercat sa para altceva decit era. Chiar daca a debutat la 19 ani, nu era un copil minune ca Truman Capote, rasfatat de marile reviste de la New York si pentru care atmosfera si personajele Sudului au fost, de la bun inceput, treburi exotice fata de sensibiltatea literara din marele oras. Asa ca de-abia dupa mai multe incercari publicate in linia autorilor canonici ai vremii, Carson McCullers se apropie de lumea Sudului american. Capodopera ei in proza scurta e, de la distanta, Balada tristei cafenele, povestirea care da titlul volumului aparut la noi.

M-am așteptat la mai mult decât am primit de la cartea asta. Ori poate că stările nu s-au sincronizat și m-am simțit eu dezamăgită, însă ușor, pentru că aș minți dacă aș spune că nu mi-a plăcut „Balada tristei cafenele”. E o carte bună, iar dacă vine-n viața omului chiar când e nevoie de ea, sunt convinsă că poate fi minunată.

Cartea a apărut la Polirom în 2015, iar coperta e minunată, dezolantă și vintage. Privită mai mult, poate spune povestea aproape la fel de bine cum o fac cuvintele autoarei. Sigur, și titlul atrage și promite. Se citește foarte repede, ajută și formatul, fontul mare, prietenos.

”Balada tristei cafenele” reunește un număr de șapte proze scurte; prima este cea care dă numele volumului, iar celelalte sunt: „Wunderkind” (cea cu care autoarea a debutat), „Jocheul”, „Madame Zilensky și regele Finlandei”, „Vilegiaturistul”, „O problemă domestică” și „Un copac, o stâncă, un nor”.

Evident, „Balada tristei cafenele” mi s-a părut a fi cea mai – ghici cum – tristă, dar toate cele șapte proze, cu subiecte atât de variate, pot fi unite, ca idee generală, de tristețe, de un fel de angoasă absurdă, de futilitatea care caracterizează viețile personajelor.

Prozele lui McCullers ba încep într-o notă deprimantă, cu iubiri care se nasc nefericit, care sunt chiar de la început sortite unui eșec lamentabil, ba se termină cu dezastrul: totul se spulberă, visul este rupt în bucăți tot mai mici, ajutorul nu pare că ar putea veni de undeva, monotonia bolnăvicioasă ia locul oricărei speranțe, asta dacă ea a existat vreodată.

Totuși, proza scriitoarei americane este extrem de sigură, de precisă, de tăioasă în dramatismul ei; personajele sunt conturate cu înțelepciune, puține lucruri sunt previzibile, iar deznodământul fiecărei proze devine, cumva, parte și motiv din tristețea care se transmite cititorului. Pot spune clar că volumul mi-a alterat starea de bine, și ce dovadă mai bună să găsesc pentru talentul autoarei dacă nu ceea ce trezește în cititor?

În top trei al preferatelor mele aș pune așa: „Balada tristei cafenele”, cu o femeie „bărbătoasă” care începe (și termină urât) o relație cu un pitic cocoșat, asta petrecându-se „la umbra” fostului ei soț, „Un copac, o stâncă, un nor”, cu învățăturile filosofice despre viață, relații și iubire pe care un bătrân le dă oricui e dispus – sau nu – să asculte, iar pe ultimul loc, deși mi-a plăcut cel mai mult și m-a întristat la fel, „Madame Zilensky și regele Finlandei”, despre o profesoară cu o viață nu tocmai paralelă pe care o duce cu bucurie, dar care este imaginată pentru a-i compensa lipsurile vieții cotidiene.

Per ansamblu, aș spune că această carte semnată de Carson McCullers e rețeta perfectă pentru „înfrânat” bucuria și veselia, pentru aducerea-aminte de cele triste și lumești atunci când te crezi în al nouălea cer, e pilula de realitate într-o lume plină de visători.