Marin Sorescu. Singur printre canonici

Descriere

Avem în faţă un studiu dintre cele mai aprofundate ale operei lui Marin Sorescu, novator în multe privinţe, curajos în confruntările cu opinii critice care i-ar fi intimidat pe alţi cercetători, reuşind să corecteze prejudecăţi şi limite ale receptării de până acum. Cosmin Borza scrie bine, găseşte adesea sintagme foarte expresive pentru a-şi concentra judecăţile de valoare, evită înfloriturile stilistice, mizând pe exactitate şi nuanţă.

Ion Pop

Acest studiu propune o viziune critică originală, incitantă şi convingătoare. Deşi nu ignoră (dimpotrivă, analizează judicios) umorul, jocul sau parodicul, Cosmin Borza îl citeşte pe Marin Sorescu ca poet aflat în vecinătatea tragicului (o categorie neaplicată decis, dar recunoscută ca filtru), ca poet al fragilităţii extreme, lipsite de orizont, ca poet al crizei, în dublu sens, literar şi existenţial, în sfârşit (cu o sintagmă care sper că se va fixa în exegeză), ca poet al apocalipticului.

Sanda Cordoș

Interesantă aici e dezbaterea referitoare la posibila prevestire soresciană a postmodernismului românesc, cu o admirabilă „psihanaliză“ de caz generaționist, prin care Cosmin Borza încearcă să-și explice ostilitatea optzecistă față de poezia soresciană, după ce aceasta, prin La Lilieci, aproape că listase toate mărcile postmodernismului optzecist. Lectura foarte atentă, mioapă, a întregii suite rurale a lui Sorescu, pune în lumină modulațiile de atitudine și viziune, de la nuanță până la schimbarea culorii vizionare. Excentricitatea inițială a lui Sorescu rezultă, la final, și mai argumentată, grație unei exegeze atente, scrupuloasă conceptual și riguroasă analitic, de o fluență stilistică invidiabilă.

Al. Cistelecan