Ucenicul arhitectului

Poate ca e un roman mai comercial al lui Shafak, cel putin prin prisma povestii de dragoste demna de un basm arab si a aparitiei unor personaje insolite – cum ar fi acela al tiganului Balaban, care il protejeaza pe Jahan in citeva situatii, dar cu siguranta iubitorii fictiunii istorice se vor lasa dusi de firul narativ si vor zimbi cu intelegere, aproape complice, la micile imperfectiuni. Lui Shafak i-a reusit de minune un lucru nu foarte facil – prezentarea unei multitudini de informatii, fara ca in centrul romanului sa se regaseasca o figura emblematica a istoriei Turciei.

Ucenicul arhitectului este un roman care se ramifica, pe fondul unei povesti induiosatoare, insa extrem de utila ca fresca sociala. Despre punctul de plecare al cartii, Elif Shafak a spus ca era intr-un taxi intr-o zi aglomerata si, asa agitata, a privit pe fereastra exact catre o moschee. Una care fusese ridicata chiar de arhitectul Sinan. Atunci s-a gindit pentru prima data sa scrie Ucenicul arhitectului, iar imboldul decisiv l-a simtit cind a vazut intr-o carte o imagine cu sultanul Soliman, iar pe fundal, mai degraba intr-o margine a picturii respective, erau un elefant si cornacul sau.

Elif Shahak are un condei usor si precis, cu care stie sa construiasca povesti si sa insufleteasca personaje care, chiar cind sint extraordinare in fapte si puteri, au intotdeauna o dimensiune umana. Lectura Ucenicului arhitectului mi-a dat senzatia unei tesaturi in care se imbinau fire din povesti arabe, ca ale Seherazadei, cu legende balcanice, cum este cea a Mesterului Manole. Este un roman istoric plin de farmec, o evocare a orasului de la intilnirea dintre continente si civilizatii intr-un moment de apogeu al istoriei sale, o reverenta facuta civilizatiei islamice, artei Renasterii si meseriei de arhitect. O carte bine scrisa, plina de culoare si magie.

Elif Shafak, devenita in ultimul deceniu una dintre cele mai citite romanciere, a preluat, parca la concurenta cu Orhan Pamuk, constructiile melancolice ale prabusirii Imperiului Otoman, tehnici de povestire medievala, dar si cele erudit-sapientiale in genul raspindit de Borges, Marguerite Yourcenar s.a ( mai nou, pleiada de scriitori arabi care scriu in germana – precum Rafiq Schami). Ucenicul arhitectului e, aproape, un curs despre epoca de glorie din perioada lui Suleyman Magnificul (dar si a tatalui sau, Selim, si a urmasului sau), cind bogatiile adunate de-a lungul secolelor de otomani isi gasisera inflorirea in stiinte si arte, intiietate avind, ca de altfel in orice epoca islamica, arhitectura. Sint si trimiteri la simbolurile masonice, insa in prim-plan e povestea celui mai cunoscut arhitect (real), Mimar Sinan, si a ucenicului sau (fictiv), Jahan. Arhitectura e o adevarata mindrie pentru islam cind vine vorba de pecetea pusa asupra culturii europene: Spania, Italia, Franta, dar nu numai, sint pline de arcadele in forma de trifoi sau potcoava, boltile, crenelurile, turnurile ca niste minarete, reliefurile strapunse, desenele geometrice multicolore, inscriptiile cu litere kufice etc. Cu atit mai mult reprezinta ea, pe malurile Bosforului, o cale de descifrare a complexitatii umane, o tema a identitatii si amintirii.