Metafizica tuburilor

Metafizica tuburilor sau despre golul solid

Amélie Nothomb publică în anul 2000, Metafizica tuburilor, un roman autobiografic, care detaliază un an din copilăria ei, anul cel mai important, anul după care nu s-a mai întâmplat nimic, cum spune chiar autoarea în ultima frază. Este vorba de anul dintre vârsta de doi și trei ani, anul în care cuvintele pe care le pronunță sunt ștampilate și numerotate pentru catalogul interior, anul în care observația se ascute și se oprește asupra celor mai neașteptate amănunte, celor mai profunde, amănunte care au rol în dezvoltarea personalităţii.
Copilul Amélie se trezește brusc ca scoasă dintr-o masă amorfă dar lipsită de tensiuni, într-o lume în care cei din jur par a merge pe căi bătătorite, par a urma drumeții care îngustează ființa umană. Așa că ia forma (interioară) pasivă a unui tub, prin care toate trec fără a lăsa urme. Tubul observă, chiar oferă calea de parcurs fără a se deplasa mai departe cu materialele (fizice, psihice, sentimentale) care îl parcurg. Se poate considera superior lor, un Dumnezeu, ceea ce și face, dar un Dumnezeu care acceptă acumularea, dar în stilul propriu și autentic.
Discursul este poetic, fără lungiri inutile, fără alambicări descriptive (așa cum îi este stilul de scris). Frazele scurte care povestesc despre întâmplările acelea de la început de copilărie care marchează, care tind să sculpteze încet - încet personalitatea de mai târziu, sunt redate prin torente, prin rafale asemeni unor ploi de vară. Ceea ce le face să aibă efect de duș rece, de șoc electric.
De-a lungul paginilor vedem cum Amélie își construiește personalitatea printr-o nedismulată megalomanie, pe care am mai întînlit-o la personalitatea matură a lui Salvador Dali (vezi Jurnalul unui geniu), care vorbea despre sine la persoana a III-a, și avea pretenția ca, atunci când mergea pe stradă toată lumea să îl recunoască, în caz contrar el sunând dintr-un clopoțel. Din câte știu, la Amélie lucrurile s-au oprit la vârsta de trei ani și oricum în toată această joacă, în tot acest mod de a privi lumea ea învață constant, asimilează adevăruri pe care nu i le spune nimeni cum ar fi: natura morții, natura diferențierii dintre sexe, natura iubirii, natura simulării. Acumulare pe care nu o lasă să iasă la iveală ca o răbufnire, ci îi dă drumul puțin câte puțin.
Metafizica tuburilor se citește într-o după amiază de toamnă în parc, mergând alene pe aleile însorite, așezându-te pe un deal cu iarbă încă verde, stând pe bancă, primind două doze de Fanta de la niște tineri care făceau promoție. Viziunea realistă a autoarei, observațiile pertinente care reduc totul la neantul din jurul tubului ca fiind singura realitate despre care nu îți vorbește nimeni, toate acestea sunt scrise lejer, fără gravitate și fără pesimism facil. Am avut impresia chiar că autoarea zâmbea în timp ce scria. Nu este un autor care minte, este un autor care nu se sfiește să scrie despre viziunea proprie asupra vieții, și mai ales despre modul cum această viziune a prins forme (prin analiza întâmplărilor prin care a trecut, a atitudinilor celor din jur, a gândurilor interioare ca urmare a x sau y factor). Recomand această carte și acest autor, care îmi place tot mai mult (sau care îmi plac tot mai mult?).