Fals tratat de manipulare

O ştiam pe Ana Blandiana doar din citirea câtorva poezii de-ale ei. Trăisem cu impresia că e o persoană fragilă, însă acum, după citirea cărţii “Fals tratat de manipulare” îmi dau seama cât de puternică a fost şi încă este şi că merită o admiraţie profundă pentru toate cele suportate şi făcute pentru poporul român.

De asemenea, ştiam puţine lucruri despre cele petrecute înaintea anilor 2000, cel mai întipărit lucru fiind cel legat de lipsurile materiale ale oamenilor (lipsa hranei, căldurii, etc.), însă acum realizez că majoritatea oamenilor sufereau de lipsuri sufleteşti. Trăiau într-o frică permanentă.

Ana Blandiana, prin aceasta indirectă biografie, încearcă în primul rând să-şi lămurească anumite trăiri, să-şi dovedească probabil faptul că tot ceea ce a făcut pentru ţară, pentru ea însăşi nu a fost în zadar. Ea a luptat necontenit pentru ca oamenii să aibă libertatea de a fi ei înşişi, de a nu le fi frică de gândurilor lor şi de cei din jur.

“Nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie.”

Încă din copilărie, povesteşte ea, a trecut prin nenumărate încercări ce i-au adus multe regrete şi totodată au întărit-o în a nu-şi pierde speranţa că într-un final totul va lua o întorsătură pozitivă. Pe parcursul adolescenţei şi tinereţii a avut de-a face cu multe piedici în încercarea ei de a se forma ca persoană şi totodată ca scriitoare, însă niciodată nu a renunţat, mereu a mers mai departe.

De admirat e faptul că mereu punea binele tuturor în faţă, chiar dacă de multe ori avea de suferit din cauza acesta. S-a împotrivit atâtor oameni politici corupţi, atâtor legi nedrepte chiar cu preţul carierei sale de scriitoare şi totul pentru a reda poporului român pacea de care avea atâta nevoie.

“Cuvântul criză este scris în chineză prin două litere, cele care înseamnă pericol şi oportunitate. Iată o descoperire care mi-a făcut mare plăcere, nu numai ca o formă de înţelepciune, ci şi ca o confirmare a propriului meu fel de a privi lucrurile, a speranţei mele că tot răul poate fi spre bine şi că putem ieşi din această traversare a pustiului mai serioşi şi mai responsabili. Dar câţi sunt dispuşi să folosească această oportunitate?”

Trist e că nu toţi aveau curajul ei, nu toţi erau dispuşi să o susţină în încercările ei de a aduce o schimbare pozitivă în societate, frica îi ţinea la distanţă.

Deşi majoritatea întâmplărilor povestite s-au petrecut într-un timp demult apus, prin lecturarea lor simţeam că sunt de actualitate. Retrăiam odată cu Ana Blandiana şi simţeam ciudă pentru faptul că noi, românii de astăzi, nu putem fi ca ea: nu avem curajul de a ne apăra drepturile şi de a avea încredere în forţele proprii pentru a schimba ceva în societate, fie pentru că am aveam de-a face cu aceeaşi frică de care vorbeşte Ana Blandiana, fie pentru că am uitat de lucrurile cu adevărat esenţiale în relaţiile noastre interpersonale: printre care ascultarea şi încrederea reciprocă.

“Ascultă-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi este, desigur, mai puţin decât îndemnul creştin Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dar nu cumva e şi mai greu de îndeplinit? Sau, dimpotrivă, a te asculta pe tine însuţi este datoria cea mai dificilă şi cel mai rar îndeplinită.

Ascultarea, ca virtute creştină, a dispărut demult din societate, din lume (poate mai există în mănăstiri, în rezervaţii), dar – ceea ce e mi grav – ascultarea a dispărut în toate sensurile ei semantice. Nu numai că nimeni nu se mai supune nimănui (nu este ascultătoare), dar nimeni nu mai ascultă pe nimeni. Toată lumea (ca şi istoria contemporană) nu este decât o colecţie de discursuri simultane şi paralele pe care nu le ascultă nimeni. De aici şi singurătatea, şi războaiele.”

E o carte sensibilă ce merită citită atât pentru cultura generală cât şi pentru dezvoltarea persoanală.