Sportul mintii

Descriere

Cred că în sport nu ai decît un unic adversar: propriul creier. El este cel care îţi poate lega mîinile şi picioarele, oricît ai fi de puternic şi de iu'te, sau purta spre victorie un trup care ţipă că nu mai poate. Imi suspectez creierul, sîntem mereu într-o încleştare pe muchie de cuţit. El este primul care vrea să cedeze, nu corpul.
El îţi şopteşte paralizant: gata, ajunge, nu mai poţi, nu mai are rost, şi aşa ai luptat destul. El dezleagă fiara fricii de înfrîngere, fiara fricii de victorie, care îţi strîng în gheare stomacul şi îţi fac mîna să tremure. Sau te părăseşte pur şi simplu, fuge şi te lasă cu privirea stinsă a celui dinainteînvins. Dacăînsă reuşeşti să-1 stăpîneşti, să-ţi bagi minţile în cap, atunci te invadează o siguranţă, o linişte interioară de nedescris, pe care poate o trăiesc călugării, marii isihaşti, atunci cînd sparg bariera umanului în drumul lor către Dumnezeu.
Nu mai contează oboseala, scorul, ce-a fost pînă atunci, tribunele şi ce te aşteaptă dincolo de ele. Marii jucători de tenis numesc asta a intra în zonă... Pentru mine sportul mare e un fel de religie. îşi are templele, ritualurile, figurile lui sacre. Aceeaşi luptă disperată cu sinele în căutarea grăuntelui dumnezeiesc din om. Echipamentul sportiv pune parcă şi pe o brută o umbră de puritate.