Prea multa fericire

Acum, având și a doua carte de Alice Munro la activ, simt că este cazul să mă opresc. M-am lămurit “ce a vrut să spună autoarea” și, chiar dacă e bine scris, pe alocuri impresionant și de bună calitate, nu mai vreau.

Cred că Alice Munro abordează intenționat estetica urâtului atunci când crează povești și personaje. E și asta o formă de artă, menită să deranjeze ochiul și să creeze disconfort. Dar nu e ceva ce țin să am în viața mea.

Poate sunt prea dură și, din nou, nu înțeleg anumite lucruri care depășesc granițele universului meu. Dar consider că personajele din antologia de povestiri “Prea multă fericire” merită, pe românește, să primească un pumn în gură. Așa de antipatice sunt – mai mult, se vede că intenționat sunt create antipatice. Cu toate acestea, prin nu știu ce minune, povestirile te prind, le simți captivante, vrei să înaintezi în lectură și să afli mai multe…. Până când te apropii de final, iar deznodământul satisfăcător e inexistent. Nu sunt închise cercuri sau echilibrate balanțe – gen după faptă și răsplată, binele învinge sau chiar răul învinge – nu, nimic din toate astea. Finalurile sunt seci, lăsate ca niște saltele semi-dezumflate, cu un rest de aer șuierând în afară. Sparte și murdare. De fapt, cam așa am văzut majoritatea personajelor. Nu faptul că sunt imperfecte este atât de supărător – la urma urmei, ființa umană e departe de perfecțiune. Dar faptul că se mândresc cu lucruri urate din istoria personală, sunt măcinate de o combinație râncedă de ură, gelozie și ranchiună. Și nici măcar nu au un plan cât de mic să evolueze. Astfel ajungi, în calitate de cititor, să vrei să le dai câte o bâtă pe cocoașă. Așa, fără explicații asupra gestului tău, cum face în fond și autoarea.

Un alt aspect care nu prea câștigă popularitate la mine este trecerea nonșalantă peste episoade întregi din viața personajelor – episoade cheie sau chiar decenii, fiind mai interesantă se pare, perioada bătrâneții lor sau cel puțin momentul când sunt în totalitate blazate și acre.

De fapt, asta e și esența cărții. Nu trebuie să primim o justificare a comportamentului reprobabil al personajelor. Nu trebuie să le vedem în etape mai strălucite ale vieții, sau să avem o cât de mică șansă de a dezvolta empatie sau conexiune. Este un privilegiu doar faptul că asistăm la un moment de cumpănă din existența lor și trebuie să avem încredere că este normal ca acest moment de cumpănă să reprezinte punctul de unde pleacă multe lucruri nasoale și de unde nimeni nu se întoarce spre o condiție cât de cât onorabilă.