Muzeul inocentei

Incep cu o marturisire: nu credeam ca o sa-mi placa Orhan Pamuk. Evit, in general, autorii premiati cu Nobel, intrucat mi se pare ca nu am ajuns inca la acea maturitate literara care sa imi permita sa patrund in toate substraturile unei opere literare cu pretentii. Adaugand la aceasta preconceptie a mea si numarul mare de pagini (630, mai exact) al "Muzeului inocentei", chiar nu ma asteptam ca povestea de iubire dintre Kemal si Fusun sa ma captiveze in asa masura. Dar a facut-o si, la mai bine de doua luni de la terminarea lecturii, inca nu imi gasesc toate cuvintele de lauda pe care aceasta carte le merita cu prisosinta.

"Muzeul inocentei" a fost o revelatie pentru mine. Desi foarte descriptiv, cu fraze interminabile si paragrafe lungi, foarte rar intrerupte de dialog, stilul lui Orhan Pamuk a ajuns acolo unde trebuie: la inima. Nici macar o secunda nu m-a plictisit povestea care ar fi putut, la fel de bine, sa fie istorisita in cel mult 100 de pagini, si asta pentru ca romanul nu abunda in actiune, ba din contra, este unul destul de static, dar care te transpune cu fidelitate in Istanbulul anilor '70. Sentimentul de veridicitate este sporit si de faptul ca Muzeul Inocentei chiar exista in Istanbul, aici putand fi admirate in liniste obiectele descrise cu atata migala in carte (de alfel, in carte veti gasi o harta care arata unde situat muzeul, precum si un bilet de acces).

Romanul m-a cucerit de la prima fraza: "Sa fi fost, oare, cea mai fericita clipa din viata mea?" Sa afli de la bun inceput care este aceasta clipa de intensa fericire si sa stii ca in urmatoarele 600 de pagini nu va mai fi egalata poate parea usor descurajant, dar tot autorul ne lamureste, cateva pagini mai incolo, cum sta treaba cu fericirea. "Nimeni nu stie, de fapt, ca traieste cea mai fericita clipa a vietii sale atunci cand o traieste. Poate ca unii oameni pot cugeta sau afirma cu sinceritate (si adeseori), in anumite momente de euforie, ca 'acum' traiesc acea clipa de aur a vietii lor, dar, in ciuda acestui fapt, o parte a sufletului lor este convinsa ca pe viitor vor trai clipe si mai frumoase, si mai fericite. Nimeni nu si-ar putea continua viata, mai cu seama la tinerete, gandind ca, de la un anumit moment, lucrurile vor merge mai prost. Daca esti insa suficient de fericit pentru a-ti putea imagina ca traiesti cea mai fericita clipa a vietii tale, vei fi, totodata, suficient de optimist pentru a crede ca si viitorul va fi frumos."

Se creeaza, astfel, cadrul ideal pentru o poveste pasionala de dragoste, care se va desfasura de-a lungul a 83 de capitole si care va ajunge sa ii consume si sa ii invioreze totodata, pe protagonisti. Kemal (30 de ani) si Fusun (18 ani) sunt veri indepartati, care se reintalnesc intamplator intr-un butic, in pragul logodnei lui Kemal cu frumoasa Sibel, o tanara de familie buna. Dupa ce face dragoste cu Fusun, incalcand regulile stricte ale societatii, Kemal devine dependent de dupa-amiezile petrecute in compania verisoarei sale, in apartamentul din blocul Compasiunea, asa ca decide sa puna capat logodnei cu Sibel si sa renunte la un viitor fara griji, dar lipsit de iubire. Decizia lui vine prea tarziu insa. Fusun s-a mutat cu parintii sai si proaspatul sot, un regizor aspirant, intr-unul dintre cartierele marginase ale Istanbulului, pentru a uita de dezamagirea suferita. Timp de opt ani, Kemal va astepta cuminte ca dragostea (obsesia?) lui sa isi gaseasca implinirea. In asteptarea lui, incepe sa colectioneze tot felul de obiecte care au o legatura cu adorata lui Fusun: cercei, solnite, mucuri de tigari, bibelouri, cesti de cafea, ba chiar si resturi de mancare, obiecte care mai tarziu vor fi expuse in muzeul inocentei - un muzeu al inimilor frante, de fapt, si al nostalgiei.

Dragostea lui patimasa il poarta (si ne poarta) pe stradute laturalnice, in cinematografe ticsite de indragostiti - singurele locuri unde acestia se pot saruta in voie -, in cafenele de pe malul Bosforului, in parcuri si, aproape seara de seara, in casa parintilor iubitei sale Fusun Keskin. Orasul vazut prin ochii unui etern indragostit are un farmec, dar si o tristete, aparte. Cartea nu pune neaparat accent pe fapte, este mai degraba a cronica a diverselor trairi: de la deznadejde la speranta, de la nerabdare la furie, de la remuscare la umilinta, de la revolta la acceptare, de la gelozie la altruism.

Ultimele capitole sunt dedicate colectionarilor si muzeelor de tot felul. Dupa cum el insusi marturiseste, in cincisprezece ani, Kemal a vizitat 1743 de muzee dintre cele mai diverse, din intreaga lume si a cunoscut mii de colectionari, ajungand la concluzia ca exista doua tipuri de colectionari: orgoliosii - "care se mandresc cu propriile colectii si doresc sa le expuna" - si sfiosii - "care obisnuiesc sa tainuiasca in cate un cotlon tot ceea ce au acumulat", si din a caror categorie face parte si eroul nostru, cel putin in prima faza.

Povestea nu are parte de finalul fericit mult asteptat de Kemal. Cu toate acestea, ultimul rand (ca si primul), imi place in mod deosebit: "Sa stie toata lumea ca am avut o viata nespus de fericita." Unii contruiesc palate pentru a-si celebra iubirea. Kemal Basmaci a construit un muzeu.

Orhan Pamuk este nu doar autor, ci si personaj episodic, aparand cu precadere in ultima parte a cartii, cand este ales de Kemal pentru a asterne pe hartie povestea unei vieti fericite. Tot Orhan - personajul, va aduce lumina asupra unor aspecte din trecut care ramasesera neclarificate, dar nu este cazul sa divulg prea multe.

Inca nu m-am detasat de carte si parca tot imi vine greu a crede ca cele citite nu s-au intamplat cu adevarat. Oare nu tocmai in acest lucru consta farmecul cartii?

Ca sa il parafrazez pe noul meu autor preferat: Muzeul inocentei este una dintre cele mai frumoase carti pe care le-am citit in viata mea, dar sunt suficient de optimista pentru a crede ca viitorul imi rezerva si alte lecturi minunate.