Copiii lui Hansen

Dacă ar fi să fac un top cu cele 3 cărți care mi-au plăcut în viața asta, un top sincer, „Copiii lui Hansen” ar intra aici, chiar dacă nu știu pe ce loc, dacă ar întrece în vreun fel „Bucuria vieții” de Irving Stone și „Egipteanul” de Mika Waltari. Sau, ca să fie totul și mai sincer, poate că ar trebui să spun că, până acum, mi-au plăcut doar aceste trei cărți „cel mai mult și mai mult”.

La fel ca în cazul tuturor cărților care m-au fascinat, și pe „Copiii lui Hansen” am descoperit-o întâmplător, fără să aud ceva despre ea înainte, fără să fie o recomandare a cuiva. Și simt că parcă e meritul meu faptul că s-a scris așa ceva în primul rând, pentru că ajung să citesc și să mă bucur atât. E ca un cadou pe care mi-l fac, fără să știu de la început că așa urmează să fie perceput. Mă surprind astfel.

Am găsit „Copiii lui Hansen” la un preț foarte mic pe site-ul celor de la Libris, nu am citit decât 2-3 rânduri despre carte, mi-a plăcut coperta. Acestea sunt micile detalii pre-lectură. Dacă ne referim la impresiile post-lectură... nu știu ce să zic. Tot la fel ca în cazul altor cărți care mi-au plăcut atât de mult încât mi-a fost mereu frică să nu le stric cumva din măreție și importanță spunând ceva prea mic despre ele.

Totuși, ce caut și apreciez mai mult la o carte este capacitatea de a mă „transfera” cu totul în ea, de a-mi declanșa empatia la un asemenea nivel încât să simt ce simt personajele, să gândesc ca ele. La o carte cum e „Copiii lui Hansen”, cu viața unor leproși din ultima leprozerie din Europa (cea de la Tichilești) în timpul ultimelor zvâcniri ale comunismului românesc, această empatizare e chiar dramatică. Nici nu contează firul narativ în recenzia mea, vă invit să descoperiți cartea, poate vom înțelege lucruri complet diferite.

Te infectează cartea lui Spahić, îți dă nesiguranța unui infectat, durerile unuia aflat în fază terminală, speranțele celor a căror boală avansează suficient de încet pentru a da impresia că există vindecare. Poate că de asta e acum în topul meu, m-a făcut să simt povestea într-un mod cu totul diferit de orice altă carte citită vreodată. Și nici măcar nu e un stil încărcat, împovărat de descrieri și detalieri; uneori chiar pare un eseu, naratorul pare neutru, deși este și el la fel de prizonier ca restul leproșilor. E dureros de frumoasă cartea asta, emoționantă fără urmă de patetism, scrisă exact așa cum îmi place, cu detașare și implicare într-un amestec perfect și imposibil de imitat.