ZAMBITI, VA ROG!

Trebuie să știm să învățăm din finaluri, din sfâșituri, aduc mereu cu ele câte o lecție. Aceste lecții ne-ar putea ajuta să avem începuturi mai bune. Totodată, ar trebui să știm să acceptăm părerile celorlalți și să le ascultăm sfaturile, e posibil ca cei din afară să vadă altfel situația noastră și ei să fie cei ce ne dau valul de pe ochi la o parte. Cartea lui Vonnegut cuprinde 14 povestioare bine concentrate, cu final surprinzător și cu o morală de subliniat și băgat la cap. Reușește să îmbine atât de frumos și natural atât de multe sentimente, stări și să treacă de la umor la tragic, de la împlinire la descurajare, și toate astea în atât de puține pagini. Scurte și cuprinzătoare, așa sunt povestirile lui. Nimic în plus, nimic în minus. În centrul acestor povestiri se află oameni simpli, situații banale, însă din toate acestea el extrage morala, sămânța. Sămânța ce odată plantată la altcineva ar putea da roade mai bune, ar putea duce la un final mai bun. N-am să vorbesc despre toate povestioarele, am să menționez doar câteva care mi-au atras cel mai mult atenția și m-au făcut să-mi pun întrebări. În „Confido”, Henry crede că tocmai a inventat ceva extraordinar, un mic aparat ce poate citi gândurile, ce te face să simți că ești înțeles, că nu ești singur. Totuși, avea voce nu pare a fi o soluție pentru o lume mai bună, ci din contra, poate duce la dezbinare și neîncredere. Ea nu e decât o parte răutăcioasă a subconștientului, căreia dacă-i dăm ascultare va scoate tot ce e mai perfid din noi. În povestioara despre primele furnici din lume, “Furnicile pietrificate”, ni se vorbește despre niște specialiști ce analizează diferite specii ale acestora, specii foarte vechi, pentru a vedea evoluția lor. Ce e surprinzător e faptul că furnicile păreau să fie foarte evaluate la început și pe parcurs s-au plafonat. Cele mai puțin evaluate s-au răsculat împotriva celorlalte și astfel s-a ajuns la cele din ziua de azi, simple furnici. Oare nu am putea compara acest demers cu cel al speciei umane? Oare nu ne dăm unii altora în cap în loc să ne susținem și să evoluăm? Titlul cărții, de asemenea, aparține unei povestioare cu dus-întors. Mai exact, un fost psihiatru, ce a făcut închisoare pentru că a practicat fără autorizatie, dorește să se răzbune pe cei ce l-au închis. Cum? Șantajându-i după ce le făcea anumite fotografii. “Zâmbiți, vă rog!” pare o rugăminte politicioasă, însă ea de fapt era începutul unei furtuni. De câte ori nu ascunde și zâmbetul nostru răni și tristeți? Mi-a plăcut mult felul lui Kurt Vonnegut de-a încerca să deschidă ochii cititorilor săi, felul subtil de-a trage de mânecă și de-a spune că orice lucru are și o a doua față, că nu-i totul așa cum pare, că orice are o rezolvare și că în orice situație avem mereu de ales. “- Ce vrea fiecare om cu adevărat, poate chiar mai mult decât mâncare? o întrebase timid Henry, arătându-i-l pe Confido pentru prima oară. (...) - Fericire, Henry? - Fericire, desigur! Dar care este cheia fericirii? - Religia? Siguranța, Henry? Sănătatea, dragul meu? - Care este dorința arzătoare pe care o vezi în ochii necunoscuților de pe stradă, în ochii tuturor celor din jur? - Spune tu, Henry. Mă dau bătută, spuse Ellen neajutorată. - Cineva cu care să vorbească! Cineva care să îi înțeleagă cu adevărat! Despre asta-i vorba.”