Carte despre buna rostire

Descriere

Auzim pe scenă, în film, la radio sau la TV voci afonizate, detimbrate, nazalizate, dar şi o vorbire cu defecte supărătoare de pronunţie precum cepelagia, sigmatismul sau graseierea, neglijându-se faptul că, aşa cum normele scrierii sunt fixate de ortografie şi trebuie respectate de toţi cei care scriu aceeaşi limbă, tot aşa şi normele rostirii trebuie respectate cu stricteţe de toţi vorbitorii limbii respective. Se impune, în consecinţă, pe de o parte crearea unei metode eficiente de educare verbo-vocală, iar pe de altă parte însuşirea ei de către toţi cei care îşi asumă nobila sarcină de a fi purtătorii şi propagatorii limbii române, şi care au datoria de a o face să ajungă la auzul auditorului în expresia ei cea mai frumoasă şi corectă. Educarea vocii porneşte de la laringe, aparatul fonator, sursa emiţătoare de sunet. Calitatea vocii depinde de constituţia anatomică a acestui aparat. Spre exemplu, un laringe cu coarde fonatoare groase va reuşi, în regim trifazat sau cvadrifazat, să realizeze o contracţie suficientă în fiecare perioadă, a treimii sau a pătrimii fibrilelor, pentru a asigura o deschidere optimă a glotei, necesară în producerea sunetelor acute. Totodată, coardele fonatoare groase, unindu-se pe o mare adâncime verticală, împreună cu o musculatură aritenoidă puternică (cea care asigură închiderea glotei în timpul fonaţiei) vor putea produce sunete de intensităţi mari. însă, trebuie subliniat faptul că, şi fără aceste dotări anatomice, o tehnică verbo-vocală capabilă să satisfacă exigenţele de intensitate şi de frecvenţă ale vocii şi vorbirii de performanţă, poate favoriza o dezvoltare anatomică suficientă a muşchilor laringieni. Astfel, metoda de educare a vocii şi vorbirii aparţinând domnului profesor Nicolae Gafton, respectiv „Metoda Gafton”, satisface nu numai exigenţele de frecvenţă şi de intensitate, ci şi pe acelea de timbru şi neoboseală, exigenţe ce se constituie în condiţiile sine qua non ale cântului şi vorbirii de performanţă. Performanţa verbo-vocală presupune, printre altele, un anumit ambitus, adică o întindere vocală de cel puţin două octave, atât pentru vocile masculine, cât şi pentru cele feminine, precum şi realizarea unor sonorităţi gradate ca intensitate, adică meşteşugul de a obţine un joc dinamic cât mai variat între cele două extreme, de la piano la forte şi invers, de la forte la piano. Prin acţiuni directe asupra biomecanicii linguale, asupra zonei pilieri-faringe, dar şi asupra biomecanicii aparatului respirator, se poate obţine, după aproximativ 30 de ore de studiu individual, o dezvoltare suficientă a muşchilor tiro-aritenoidieni interni, respectiv coardele fonatoare, dezvoltare care-i va crea cântăreţului, dar şi vorbitorului, facilităţi maxime în a-şi alege frecvenţele şi gradele de tărie sonoră la care doreşte să emită enunţul verbo-vocal. Dacă personajul şi situaţia cer o emisie pe o frecvenţă înaltă şi de mare putere sonoră, aceasta va putea fi realizată în mod corespunzător şi, lucru demn de subliniat, fără a pune în pericol sănătatea laringiană a cântăreţului sau a vorbitorului.
Cartea despre buna rostire se adresează atât tinerilor actori, care trebuie să devină modele de vorbire românească, cât şi tuturor acelora care doresc să-şi îndrepte defectele de pronunţie şi să arate, printr-o rostire corectă şi o exprimare aleasă, că „limba este un criteriu al culturii”.